În agitaţia vieţii, timpul parcă stă în loc pentru zeci de bătrâni din Galaţi, cu sufletul împovărat de greutăţi, care au ajuns, din diverse motive, la azilurile pentru persoane vârstnice. Fie pentru că erau o povară pentru membrii familiei, fie pentru că le-au murit persoanele dragi, acum bătrânii cerşesc un gram de atenţie şi dragoste de la angajaţii adăposturilor. Îşi duc astfel bătrâneţea în altă parte decât în casele lor, după o viaţă plină de muncă şi sacrificii.
Pereţii Căminului pentru Persoane Vârstnice „Sfântul Spiridon” din Galaţi ascund, cu siguranţă, poveşti de viaţă triste sau mai puţin triste, emoţii, dorinţe, dar şi iubire. Printre zecile de bătrâni care nu mai vor nimic de la viaţă şi îşi aşteaptă sfârşitul, mai sunt persoane pentru care singurătatea nu mai este atât de apăsătoare. Vorbim aici despre Frăsina, care a împlinit venerabila vârstă de 78 de ani, şi Nicolae, de 76 de ani, doi bătrâni simpatici, care demonstrează că dragostea nu are vârstă. La scurt timp după ce s-au cunoscut la azil, cei doi s-au căsătorit. Dar haideţi să vă spun povestea lor de la început.
Ea văduvă, el divorţat de două neveste
Prima care a ajuns la Căminul pentru Persoane Vârstnice „Sfântul Spiridon” a fost doamna Frăsina. Asta din cauza violenţei la care a fost supusă, împreună cu fostul soţ. „Am vândut apartamentul de aici din oraş şi ne-am mutat la ţară, la Nicoreşti, crezând că o să ne fie mai bine. Doar că băieţii fostului soţ obişnuiau să ne bată, ne furau toţi banii din casă. Sătui de violenţă, am reuşit să vindem casa şi să venim aici, la cămin. Am venit în 1995, împreună cu bărbatul. Doar că la doi ani după aceea, pe 16 martie 1997, el a murit de cancer la plămâni, avea 56 de ani”, povesteşte femeia.
Fără copii, care să-i ofere sprijin, şi fără alt acoperiş asupra capului, bătrâna a rămas singură la azil. Din fericire, trei ani mai târziu, l-a cunoscut pe Nicolae Păduraru Chiriac, acum în vârstă de 76 de ani. Şi pentru el, Căminul „Sfântul Spiridon” a devenit „acasă” pentru totdeauna. „Până acum, am fost căsătorit cu încă două femei. M-am despărţit de prima soţie, din cauza unor probleme, chiar dacă am cu ea patru copii. Am dat peste o altă femeie, care avea tot patru copii. Ne-am înţeles bine o perioadă bună de timp. Doar că au început neînţelegerile şi ne-am despărţit. Am patru copii mari, cinci nepoţi, fiecare a plecat să ducă o viaţă mai bună pe unde a putut. Prin Spania, Italia. Şi-au făcut un trai departe de casă şi nici nu vin pe la mine. Nici nu am nevoie, fiecare cu viaţa lui, asta este”, spune resemnat nea Nicolae.
Mariaj la 60 de ani
„La scurt timp după ce ne-am cunoscut, cam două luni de zile, am decis să ne căsătorim la starea civilă. Am auzit că au mai fost alţi <colegi> de la azil care şi-au unit destinele la bătrâneţe. Am spus că nu mai are rost să stăm aşa, dacă ne place unul de celălalt. Uşor, uşor am reuşit să ne cunoaştem, să povestească fiecare ce a păţit în viaţă şi de ce a ajuns aici. Pe 7 septembrie 2000, am avut cununia civilă. Desigur, ne-am gândit că ar trebui să ne căsătorim şi religios, şi am făcut-o, cu preotul de aici. Pe atunci, capela era în reparaţii şi se făceau slujbe într-o cameră, la parter”, povestesc cei doi bătrânei simpatici. Iar el completează, zâmbind: „Eu m-am dus la doamna de la asistenţă socială şi i-am spus intenţiile mele. A fost de acord cu mine, s-a bucurat şi mi-a spus că imediat cum vin cu actul de căsătorie, ne pregăteşte o cameră pentru amândoi”.
De 15 ani, zi de zi, împreună
Coincidenţă sau nu, ambii bătrânei sunt născuţi în luna aprilie: el pe 19, în anul 1939, ea pe 12, în anul 1937. Acesta este poate un semn că le era scris să fie împreună. Anul acesta, pe 7 septembrie, cei doi bătrâni împlinesc 15 ani de când sunt împreună. Zi de zi, îşi duc bătrâneţea în camera mică de la primul etaj al căminului. Ca în orice cămin de bătrâni, rutina este prezentă în fiecare zi. Însă cei doi spun că nu s-au plictisit. „Nu avem prea multă activitate aici, ne-am obişnuit aşa, să avem grijă unul de celălalt. Ne plimbăm pe afară, mai stăm de vorbă cu ceilalţi bătrâni. Asta este, suntem în vârstă şi nu mai putem să avem alte activităţi. Ne plac foarte mult festivităţile organizate cu ocazia sărbătorilor, ne aduc multă bucurie în suflet, având în vedere că pe noi nu ne vizitează nimeni”, spun, pe rând, Frăsina şi Nicolae Păduraru Chiriac.
La finalul interviului, am fost curioasă şi i-am întrebat care sunt calităţile care le face relaţia atât de sudată chiar şi la o vârstă înaintată, când poate nu mai există la fel de multă răbdare. Şi mi-au răspuns, ţinându-se de mână: „Chiar dacă dragostea nu este atât de înflăcărată ca în tinereţe, noi ne respectăm foarte mult, ştim să-l ascultăm pe celălalt şi ne ajutăm în orice avem nevoie. Ne ducem bătrâneţea cu linişte în suflet”.
