Este tot mai evident faptul că învăţământul românesc actual trebuie reformat şi regândit din temelii. Societatea civilă, oamenii din sistem sau din afara sistemului educativ, elevii şi părinţii au impresia că învăţământul românesc actual este ineficient, greoi şi dificil pentru cea mai mare parte a elevilor, împovărător şi stresant pentru copii, lipsit de pragmatism şi, în mare măsură, lipsit de scopul principal al procesului de educare şi instruire, acela de formare a tinerelor generaţii, de adaptare la cerinţele actuale, la noile realităţi pe plan local, european sau mondial.
Tiparul "şcolii de tip comunist"
Din experienţa didactică şi observaţiile zilnice, din impresiile culese de la elevi, părinţi, cadre didactice, din mass-media etc. reiese tot mai clar faptul că şcoala românească a rămas încremenită în tiparul „şcolii de tip comunist”, în care „se făcea mult” şi „se ştia puţin”, în care „se făceau de toate” şi „nu se reţinea mai nimic”, în care atributul principal era „cantitatea”, şi nu „calitatea”. Nu s-a ţinut şi nu se ţine cont nici în prezent dacă un elev obişnuit face faţă teribilei avalanşe de informaţii la care este supus, dacă vine cu încredere, entuziasm şi cu plăcere la şcoală, dacă este capabil din punct de vedere fizic şi intelectual să reziste stresului zilnic şi volumului mare de efort intelectual şi emoţional pe care trebuie să-l suporte.
Nu se ţine cont că, zilnic, cară un bagaj plin cu cărţi şi caiete care îi deformează coloana şi-l supune la un efort fizic deosebit, nu se pune problema că elevii sunt sedentari şi stau zilnic în bănci şi în spaţii închise câte cinci, şase sau chiar şapte ore, nu se stabileşte un echilibru între aspectele formative şi informative, între activităţile practice şi cele teoretice, nu se are în vedere o dezvoltare armonioasă din punct de vedere fizic, mental, intelectual, spiritual, moral-civic, estetic şi pragmatic. Nu se pune problema corelării instruirii şi educării cu necesităţile vieţii cotidiene ale individului, cu formarea şi dezvoltarea reală a acestuia pe plan fizic, intelectual, spiritual, moral-civic şi practic, în contextul social şi economic actual.
Se pare că nimeni nu face o evaluare generală pe planul pedagogiei şi psihologiei şcolare şi nu observă faptul că un elev este supus în prezent, în şcoala românească, unui adevărat chin şi supliciu prin sarcinile de lucru pe care le are de făcut zilnic, prin cerinţele şcolare supradimensionate pentru vârsta lui fragedă, ceea ce duce la un randament şcolar scăzut, la ineficienţă în pregătirea şi formarea lui, şi ce este mai dăunător, la o dezvoltare fizică deficitară şi la epuizare. Chiar dacă elevii foarte buni şi foarte conştiincioşi par să reuşească să facă faţă aproape tuturor cerinţelor disciplinelor de studiu actuale, totuşi ei suferă în planul dezvoltării fizice şi par istoviţi după atâţia ani de muncă, stres şi efort intelectual zilnic.
"Şcoala nu-i apropie pe elevi de viaţa reală"
Învăţământul nostru a rămas tributar tendinţelor din anii ’70 şi ’80 ai secolului al XX-lea, când unele cunoştinţe studiate în învăţământul superior au fost coborâte la nivelul liceului, ceea ce a implicat mutarea unei părţi a materiei din liceu spre gimnaziu ş.a.m.d. Pe lângă această supraîncărcare a materiei de studiu pe fiecare disciplină, învăţământul românesc suferă şi de altă deficienţă, aceea că are prea multe discipline de studiu în cadrul unei clase. Pe altă parte, învăţământul nostru este prea static, prea sedentar şi prea rupt de realitate şi de activităţi practice. Elevii sunt plini de informaţii teoretice, dar nu cunosc chestiuni practice, şcoala nu-i apropie de viaţa reală.
Chiar dacă în anii precedenţi s-au elaborat legi ale învăţământului, chiar dacă s-a afirmat că materia de studiu a fost „aerisită”, chiar dacă au fost elaborate proiecte peste proiecte de formare şi „reformare”, tot felul de iniţiative şi activităţi, ele par să nu fi avut niciun efect şi nu au rezolvat problemele de fond ale învăţământului românesc. De ce? Pentru că ele nu au vizat în mod real problemele de structură, de conţinut şi de formare ale şcolii româneşti. Aşa cum s-a întâmplat şi în alte sectoare ale societăţii româneşti, nu s-a avut în vedere simplificarea şi eficientizarea lor prin schimbări de structură şi de conţinut, fie din motive politice, fie din nepricepere, nepăsare, lipsă de interes sau de viziune.
Deviza actuală a reformei s-ar putea rezuma astfel: eficientizare prin simplificare! Cu alte cuvinte, să renunţăm la structurile alambicate, la conţinuturile sofisticate, la tendinţele de filozofare şi pătrundere în amănunt, la unele forme fără fond. În contextul actual, mare parte a elevilor par să nu aibă niciun orizont, se pierd în noianul de amănunte şi conţinuturi alambicate, sunt striviţi de avalanşa de informaţii şi cerinţe, nu au timp şi nici posibilitatea să-şi structureze şi fixeze cunoştinţele, să-şi formeze şi consolideze priceperile şi deprinderile, să-şi dezvolte un orizont clar, precis şi concis.
Structurarea şi organizarea studiului în şcoala românească
Întregul proces instructiv-educativ trebuie să plece de la ideea că el este destinat elevilor, tinerei generaţii care se pregăteşte să preia societatea în viitor. Pentru aceasta, activitatea didactică de educare, învăţare, instruire şi formare trebuie să aibă în vedere dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a elevului pe toate planurile, din copilărie până la maturitate. În acest sens, pentru atingerea acestor scopuri, trebuie avute în vedere mai multe aspecte:
Dezvoltarea şi sănătatea fizică, dezvoltarea spirituală şi mentală, dezvoltarea intelectuală şi moral-civică, dezvoltarea etică şi estetică, dezvoltarea abilităţilor practic-aplicative, formarea individului în concordanţă cu normele sociale, moral-civice şi economice în contextul lumii globalizate de astăzi.
Stabilirea unui echilibru între aspectele formative şi informative ale învăţării, ceea ce impune o restructurare a conţinuturilor şi a disciplinelor de studiu.
Corelarea învăţării, a instruirii şi educării cu viaţa reală, cu activităţile practice, formarea şi dezvoltarea spiritului practic-aplicativ, ceea ce presupune participarea elevului la acţiuni practice cât mai variate.
Formarea continuă a personalului didactic şi didactic-auxiliar, restructurarea activităţilor acestora în concordanţă cu restructurarea activităţilor elevilor.
Programul elevilor trebuie gândit astfel încât să se echilibreze şi să alterneze efortul fizic cu cel intelectual, sedentarismul să alterneze cu mişcarea, orele de teorie să alterneze cu activităţile practice, predarea-învăţarea să nu depăşească 2-4 ore zilnic (primar-gimnaziu-liceu), cerinţele, itemii de lucru în clasă să fie aleşi în mod echilibrat, temele pentru acasă să fie minimale sau eventual excluse de a fi lucrate acasă, ci mai degrabă în clasă sau în programe de tip „after school”.
Trebuie avut în vedere, cu mare atenţie, faptul ca şcoala să devină mai atractivă, mai plăcută, mai agreată de copii sau elevi. Pentru aceasta, conţinuturile trebuie alese adecvat şi dublate de activităţi, unele chiar cu aspect ludic (de joc), care să stimuleze interesul copiilor/ elevilor, să creeze un climat de studiu plăcut, lipsit de stres şi încordare.
Trebuie ţinut cont că instruirea şi educarea se adresează elevilor sau, folosind sintagma din prezent, este centrată pe elev. În acest sens, restructurarea disciplinelor şi conţinuturilor trebuie să ţină cont de interesele şi scopurile educaţiei, şi nu de interese personale sau de grup, nu de argumentul că există posibilitatea să se diminueze numărul de posturi didactice din învăţământ.
Alegerea disciplinelor de studiu, a opţionalelor şi a conţinuturilor trebuie corelată cu nevoile sociale şi economice locale, regionale, naţionale sau europene, iar educarea şi instruirea individului trebuie să corespundă aşteptărilor societăţii, trebuie să formeze şi să consolideze deprinderi minimale şi norme obligatorii, adecvate unei societăţi moderne şi civilizate.
Trebuie regândit şi restructurat întregul spaţiu de instruire şi educare, proiectat astfel încât să asigure desfăşurarea unor activităţi multiple şi variate, de la ore de curs la activităţi practice, de la activităţi sportive la cele cultural-artistice, de la ore de pregătire individuală şi efectuare a temelor la cele de odihnă şi recreere, de la servitul mesei la cele de activităţi libere etc. Toate acestea s-ar putea realiza prin formarea şi construirea unor campusuri şcolare, care să includă săli de curs, amfiteatre, terenuri de sport, mobilier, laboratoare, dormitoare, cantine, bazine, săli de proiecţie, spaţii de joacă etc.
Finanţarea trebuie să pornească de la ideea că un om mai bine instruit înseamnă un rebut mai puţin pentru societate, un individ mai bine educat înseamnă un infractor mai puţin pentru comunitate, un individ competent şi responsabil înseamnă un câştig pentru instituţiile statului, ceea ce înseamnă reduceri de cheltuieli, de resurse materiale, înseamnă progres şi civilizaţie.
Stabilirea unui număr optim de elevi la clasă, în funcţie de vârstă şi profil, care să permită o mai bună instruire şi educare, formarea de personal calificat şi specializat care să ajute la procesul de incluziune socială a copiilor cu probleme.
Găsirea unui raport mai echilibrat între trunchiul comun şi disciplinele opţionale, care să facă învăţământul mai flexibil, mai aproape de interesele de instruire şi de educare ale elevilor în parcursul lor şcolar.
Restabilirea statutului şcolii în societate şi a autorităţii ei, restabilirea încrederii, respectului şi obligaţiilor părinţilor şi elevilor faţă de sistemul de instruire şi educare, care în prezent este îngrijorător de scăzut.
Sunt multiple aspecte de luat în seamă. Nimeni nu poate pretinde că deţine secretul absolut al reformei şi nici că ar fi găsit forma ideală de instruire, educare şi formare a tinerelor generaţii. Este de dorit ca să se imagineze, să se găsească structuri şi forme flexibile, adaptabile, simple, dar eficiente, cât mai economice, cât mai puţin sofisticate, mai puţin alambicate, mai practice şi mai aproape de aşteptările elevilor, părinţilor şi întregii societăţi.
Structurarea disciplinelor de studiu şi a conţinuturilor pe cicluri şcolare, grupe de vârstă, ani de studiu
Este firesc ca disciplinele de studiu şi conţinuturile să ţină cont de particularităţile de vârstă ale copiilor, de normele de pedagogie şi psihologie şcolară, de scopurile urmărite, de ariile curriculare existente în prezent, dar trebuie să avem în vedere şi reperele enunţate anterior.
Orice proiect trebuie tratat ca atare, el poate fi îmbunătăţit, adaptat, perfectat, retuşat, dar trebuie eliminată tendinţa de a fi încărcat, adăugit, supradimensionat din diverse motive sau observaţii. El trebuie să rămână simplu şi eficient! El trebuie să contureze un învăţământ plăcut, atractiv şi folositor elevilor, părinţilor şi societăţii. El trebuie să implementeze un sistem cât mai economic, să solicite resurse materiale, financiare şi umane rezonabile din partea societăţii.
Dacă se are în vedere că sunt şapte arii curriculare în învăţământul preuniversitar, ar trebui ca numărul de discipline, pe cicluri de studiu, primar-gimnaziu-liceu, să varieze în jurul lor, ca discipline de sine stătătoare, iar alte discipline să fie alese ca discipline opţionale, în funcţie de solicitările, dorinţele şi nevoile de instruire individuală ale elevilor. Se creează astfel posibilitatea unei simplificări reale privind numărul de discipline pe care elevii sunt obligaţi să le studieze în şcoală, se oferă şansa de o mai mare mobilitate şi elasticitate în alegerea disciplinelor de studiu şi în acelaşi timp o mai bună pliere a procesului instructiv-educativ pe nevoile şi interesele reale de pregătire ale elevilor în parcursul lor şcolar, în raport cu cerinţele economice şi sociale locale, regionale, naţionale şi, de ce nu, europene! Desigur, aceste discipline pot fi alese de specialişti pe cicluri de învăţare: primar, gimnaziu, liceu, şcoală profesională sau alte forme de instruire şi educare existente în învăţământul nostru.
Deşi nu sunt specialist, în învăţământul primar se pot schiţa ca discipline de bază citirea şi scrierea, operaţii şi calculul aritmetic, formare şi dezvoltare personală din aria om şi societate, alături de unele activităţi complementare formative, dar şi de alte discipline opţionale alese progresiv pentru clasele II-IV. Printre activităţile complementare trebuie să se afle activităţi fizice, de mişcare şi joc, activităţi de conduită, moralitate şi spiritualitate, activităţi cultural-artistice, activităţi de formare a priceperilor şi deprinderilor, lucrări practice, audiţii, vizionări, excursii, vizite, întâlniri cu persoane sau personalităţi, cu reprezentanţi ai unor profesii sociale, reprezentanţi ai autorităţilor locale, instituţii, organisme sociale, economice etc.
O atenţie aparte trebuie acordată formării morale, civice şi spirituale a copiilor de la cea mai fragedă vârstă, în respectul pentru om şi societate, în respectul pentru valorile morale şi spirituale ale naţiunii române, ale cetăţeniei române, ale istoriei poporului nostru. ~n acest context, un aport deosebit îl poate aduce şi Biserica Ortodoxă Română. Între activităţile practice un loc aparte îl are lucrul pe calculator, pe tablete, telefoane inteligente care – atenţie!, trebuie bine dirijate şi dozate, echilibrate şi contrabalansate prin activităţi de mişcare sau joc, atractive, care să-l facă pe copil/elev să nu se lase captiv internetului şi lucrului pe calculator şi să înţeleagă de mic nocivitatea pentru sănătatea sa a acestei preocupări sedentare, persuasive, chiar dăunătoare pentru văz şi auz. Multe din aceste activităţi complementare se pot organiza ca module opţionale şi pot fi susţinute de un cadru didactic sau personal de specialitate, care nu trebuie finalizate prin note. Doar calificative sau aprecieri la descrierea profilului fiecărui elev (pe parcursul şcolarizării sale).
În gimnaziu, disciplinele de studiu, alături de disciplinele de bază, limbă şi comunicare, matematică şi ştiinţe, om şi societate, pot fi între 5-7 discipline, la care se pot adăuga module opţionale privind domenii de studiu ca: arte, tehnologii, educaţie fizică, cultură generală şi universală, activităţi practice, laboratoare, jocuri sportive, activităţi profesionale, tradiţii, folclor etc. Se poate propune comasarea unor discipline înrudite sau formarea unor module de studiu pe un singur semestru, ca fizică şi chimie, istorie şi geografie, muzică şi desen, biologie generală (botanică, mediu, ecologie, elemente de anatomie generală), educaţie moral-civică, informatică şi tehnologii etc. Toate aceste sugestii trebuie bine înţelese în contextul reducerii numărului de discipline şi mai ales a reducerii consistente, semnificative a cantităţii de informaţie pe care este obligat elevul să le asimileze conform curriculei şcolare din prezent. Un rol important trebuie acordat deprinderilor practice, formarea unor abilităţi prin activităţi practice concrete, excursii, vizite la instituţii publice, cursuri practice, vizitarea unor societăţi, întreprinderi productive, ateliere, laboratoare de producţie, ferme de toate tipurile, cunoaşterea unor mijloace de producţie, de prelucrare, de depozitare, de transport etc. Vizitarea unor instituţii de cultură, administrative, de apărare, de ordine publică, de sănătate publică etc. Cunoaşterea geografiei şi istoriei locului, a tradiţiilor şi obiceiurilor, practicarea unor dansuri populare sau dansuri sportive, tematice etc. Întâlniri cu oameni de cultură – locali, naţionali, europeni, cu personalităţi ale administraţiei locale, cu personaje din lumea medicală, ordine publică, judiciar, legislativ, cu personalităţi ale culturii creştine, participarea voluntară la ceremonii, spectacole, acţiuni de voluntariat, de ajutorare etc. Toate acestea pot fi considerate activităţi de învăţare, module opţionale, pentru care se pot acorda calificative sau caracterizări în profilul general al elevului.
În liceu pot fi propuse 7-9 discipline de studiu, completate de o serie de module opţionale, adecvate profilului sau rutei profesionale de formare şi educare, pentru care se pot acorda calificative. Aceste module opţionale pot face învăţământul mai flexibil şi mai atractiv, în acelaşi timp, mai aproape de necesităţile şi interesele de instruire ulterioară a tinerilor liceeni, în perspectiva lor din învăţământul superior. Activităţile practice se pot alege dintre cele prezentate anterior, cu specificarea că ele pot fi diversificate şi realizate practic în parteneriate cu societăţi, instituţii de profil. În acest context, se pot propune acţiuni cu un caracter mai aparte, ca de pildă realizarea de contracte de colaborare, prin care firme interesate pot beneficia de ajutorul voluntar şi opţional al elevilor de o anume vârstă şi maturitate, în activităţi practice precum: cules de fructe, legume, vii, activităţi de construcţie, de curăţenie, de împădurire, de depozitare, de transport, de producţie etc., cu posibilitate de plată către şcoli şi chiar către elevi.
Rămâne marea întrebare: Cine poate face reforma, cine trebuie să facă reforma?
Personal, cred că cei care sunt la catedră, care simt pulsul şcolii şi care ştiu ce aşteptări au elevii şi părinţii, alături de specialişti în ştiinţele educaţiei şi personalităţi din învăţământul şi cultura românească.
NOTĂ: Deviza ”Reformare şi eficientizare - prin simplificare!”, se poate extinde și în alte domenii de activitate din societatea românească, de pildă în administrație, sănătate, ordine publică, organisme financiare, ministere etc, și de ce nu, în guvern și parlament!
Vă reamintim că "Viaţa liberă" găzduiește, săptămânal, cele mai interesante opinii şi atitudini despre Galaţi. Cu intenția să realizăm o radiografie a societăţii civile, în care să se regăsească aspiraţiile fiecărui gălăţean care are ceva de spus, vă invităm - dacă doriți să vă implicați şi considerați că puteți ajuta cu idei şi propuneri concrete la schimbarea în bine a oraşului - să trimiteți texte pe adresa de mail a ziarului, Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea..
