* Cristian Robu Corcan - Fără ruşine, Editura Herg Benet, Bucureşti, 2014
Tranziţia veşnică a dat naştere unui neo-existenţialism literar în care am putea încadra fără a ne gândi prea mult şi cea mai nouă carte a lui Cristian Robu-Corcan (membru al Filialei Galaţi-Brăila a U.S.R.), micro-romanul „Fără ruşine”, o proză a eşuării (deşi am putea crede că s-a cedat, într-un fel, până la urmă, în două-trei puncte, doar oameni suntem!) „convertirii la nesimţire şi neruşinare” a unui scriitor hipersensibil, intelectual cu principii, nu prea norocos în dragoste şi nici la… pensionare.
Deoarece Matei Istodor, care a lucrat toată viaţa la Direcţia Taberelor pentru copii (mai şi scriind!), este în pragul pensionării şi începe demersurile pentru a intra în posesia primei binemeritate pensioare. Numai că în România toţi îţi vor binele şi mai marele peste Casa de Pensii îl invită pe domnul Istodor la nişte discuţii principiale despre valoarea finală a pensiei, care nu poate să rămână atât de… mică, în schimbul unei atenţii care ar fi echivalat cu trei pensii (sau două, după cum veţi vedea) recalculate cu bunăvoinţă.
Numai că domnul Istodor, un idealist, nu vrea să audă de asemenea inginerii! El vrea o pensie cinstită! Şi de aici vor începe toate necazurile, dar şi lupta pentru dreptate într-o lume pe care unii ar numi-o Planeta România, căreia i s-ar potrivi, mai mult sau mai puţin, ceea ce C.Robu-Corcan a ales ca moto pentru carte, un citat din Nadejda Mandelştam: „În această lume întâmplătoare, nimeni nu răspunde de nimic şi toate faptele tale vor cădea în neant odată cu tine şi cu epoca ta”.
Mai întâi, domnul Istodor este bătut măr de către şeful de la Pensii, Moţoi… Acesta, un ins care întruchipează toate tarele birocraţiei post-comuniste, până la îngreţoşare (şi a cititorului), este unul dintre stâlpii societăţii atroce (Cristian Robu-Corcan, scurt, gazetăreşte, punându-se în locul personajului Istodor, plecând de la… Gaston Bachelard, vede în atrocitate unul dintre atributele fundamentale ale umanităţii: „Privind în lungul şi în latul omenirii, nu poţi să nu vezi toată această măcelărie în aer liber. Dar nu faptul atroce în sine poartă atrocitatea, ci cred că e vorba de o anumită dispoziţie a sufletului care recunoaşte astfel cruzimea”, p.75) care s-a înstăpânit odată cu venirea minerilor prin Bucureşti, dacă e să fim aproximativi.
Apoi, în cadrul unei relaţii complexe cu vecinii săi, familia Ciocan (prototipul etern al vecinilor, ascultând muzică proastă, renovând tot timpul), este bătut şi de către Pater familias, Costache, deoarece, încercând să fie amabil, îi ia copilului o şarlotă care îl duce la spital pe moştenitor… Prilej pentru a apărea în peisaj şi un poliţist, care încearcă, tot balcanic, să medieze conflictul şi… şpaga (este şi o comedie a erorilor!) pe care, la fel de idealist, Istodor o duce la Moţoi pentru a i se calcula pensia corect! Mită pe mită se spală! Cred că Pierre Richard ar fi fost ideal în rolul acestui… alt fel de Charlie, luptând cu terorismul bunăvoinţei oficialităţilor noastre! De altfel, scriitura ar putea fi adaptată uşor la un scenariu după care ar ieşi un film care s-ar situa între „Balanţa” lui Pintilie şi „Patul lui Procust” al lui Daneliuc! Deşi Brăila care iese din pana (pardon, tastatura!) lui Cristi Robu Corcan ar corespunde mai degrabă atmosferei din „Căinţa” lui Abuladze!
Precum s-a observat până aici, Matei Istodor, trece prin încercări grele, umorul savuros de… disperat, atroce )sic!), al autorului făcându-l pe erou să se mai pocnească şi singur în cap, tipic româneşte, cu o poartă! Dacă I.L.Caragiale ar fi scris un fel de… „Die Hard”, l-ar fi scris precum C.Robu-Corcan, personajele lui nenea Iancu upgradându-se în alde Moţoi, Narcisa (secretara acestuia, o femeie bună, în faţa căreia cedează şi Istodor, sărmanul!), celelalte personaje cu trimitere la poporul vegetal (evident, şi cronicarul subsemnat, sic!), dar şi poliţaiul Cărniţă, dar mai ales acest nou Goe, Vasilache Ronaldinio Mazda Lamborghini Ciocan, băieţelul de care se leagă sentimental într-un fel oarecum bizar Istodor Istoveală (avea o slăbiciune şi un regret: copiii!), în faţa căruia cedează cel mai grav… În faţa greşelilor de exprimare ale copilului, a violenţei acestuia, va ceda, „oftând resemnat”, simbolic ori ba… Viitorul, măcar unul, va fi al acestora, al halebardelor acestora (trebuie neapărat găsită halebarda de către cititor, cu tot cu porumbeii –unul e pe copertă! – acceptaţi ca un fel de şpagă şi ei!), Istodor apelând într-un fel la violenţă pentru a face dreptate, la un erotism destul de ieftin pentru a uita, da, probabil pentru a uita ce se poate uita până la marea petrecere, o altfel de aşezare a sufletului, dacă nu pe orbita nădejdii, după cum scrie pe undeva scriitorul, măcar pe orbita lucidităţii de a recunoaşte că literatura poate fi o mare păcăleală!
Ceea ce nu este cazul în „Fără ruşine”, pildă de artă a cuvintelor care descriu, printre altele, şi cum „sentimentul întâmplării e mai puternic decât sentimentul paradisului interzis”! „Cum nu există progres, şi nici uimire în faţa Nemaivăzutului.”
O carte despre Recluziune, despre cât de ruşinos poate fi Limbajul, despre pierderea sinelui, despre… Vânătoare, despre cum ne vânăm unii pe alţii, în pofida tuturor aparenţelor! O carte care nu întâmplător a apărut în acelaşi an cu „Sânge de pasăre pe haine” de Liviu G.Stan ori „Marea petrecere” de Petre Barbu! Despre prima am scris aici, despre a doua, data viitoare!
