- Am înţeles că aţi schimbat târziu "macazul" către muzică…
- Pe la 27 de ani, m-am apucat de cântat, e o poveste extraordinară. Eu, de la cinci ani, ascultam Pavarotti. De când mă ştiu, toată familia mea ascultă operă; nu au cântat, dar toţi au voce. Tata prindea bulgarii şi erau concerte cu Pavarotti. Ai mei erau şocaţi că ascultam asta la cinci ani. Când am descoperit internetul, am început să dau jos filmele cu Mario Lanza, am şi acum toate filmele cu el. Şi, ascultându-l, am început să-l imit. Îmi plăcea şi ca temperament, şi ca fizic, era extraordinar! Dar nu m-am gândit niciodată s-o iau pe drumul acesta, mai ales că eu făceam sport.
- Ce sport aţi practicat?
- Toate sporturile posibile. Am făcut fotbal, am făcut box, am făcut karate şi apoi am ajuns la culturism, unde am făcut sport de performanţă. Apoi, firesc, m-am îndreptat spre Facultatea de Sport. Am avut şi rezultate în concursuri: am câştigat Cupa ANEFS la Bucureşti, am ocupat locul doi la Naţionale, la juniori. Când am trecut la seniorat, m-am oprit, pentru că implica altceva. Sănătatea trebuie să rămână pe primul plan!
- În muzică e mai uşor decât în sport?
- Şi cântăreţul de operă este un atlet, un sportiv. Pentru că, mai mult decât oricare alt antrenament vocal, opera necesită foarte multă disciplină, antrenament zilnic şi foarte multă atenţie. Este un foarte mare efort fizic, sincer vorbind, pentru operă. Ceilalţi interpreţi cântă la microfon sau lavalieră, la operă trebuie să treci însă de orchestră, să te auzi din sală. Asta nu se poate decât dacă ai tehnică şi un fizic puternic. Nu ştiu dacă aţi observat, dar mai toţi marii tenori ai lumii sunt puternici fizic. De exemplu, Domingo, care este uriaş, la vârsta lui încă mai cântă şi este extraordinar, am văzut într-un reportaj că el dimineaţa aleargă în parc, în trening, apoi face vocalize… Pe mine, sportul m-a ajutat, asta-i clar!
- Cum aţi trecut de la sport la muzică?
- Am avut foarte multe meserii: la 18 ani lucram ca administrator la o sală de internet - mă ocupam de internet, de securitatea sălii, de tot. Pe urmă am mers foarte mult timp pe meserii din acestea, de securitate, de intervenţie rapidă; eram şi şofer pe maşina de intervenţii. Deja începusem să mă cam satur de nopţi pierdute. La 27 de ani, când m-am apucat efectiv de muzică, aveam un serviciu foarte bun la Carrefour Ploieşti - eram controlorul securităţii, a treia funcţie acolo. Eram căsătorit la vremea aceea, aveam casă, aveam maşină. Am întâlnit atunci o prietenă, care este soprană la Opera din Braşov, Simona Mărcan, soţia baritonului Adrian Mărcan, care m-a întrebat: „Mă, tu cânţi?” Şi-a dat seama după timbrul vocii. Şi l-a chemat pe soţul ei, un bariton extraordinar, m-au dus la Liceul de Artă, unde m-au pus să fac o vocaliză. M-am dus din prima în do-ul natural, habar n-aveam ce-i acela! Ştiţi că do-ul la tenori e o notă grea, e apogeul - toţi marii tenori ai lumii îl ating. Pavarotti era recunoscut pentru asta. De obicei, în marile teatre ale lumii te întreabă: „Aveţi do de sus?” După întâlnirea aceea, peste şase luni eram deja intrat la Conservatorul Bucureşti. Am renunţat la tot şi m-am dus la Bucureşti.
- Aţi lucrat cu multe nume cunoscute?
- Nici nu terminasem Conservatorul, când maestrul Cristian Mihăilescu (regizor pentru scene internaţionale, director şi întemeietor al Operei din Constanţa şi Braşov, artist liric, profesor în ţară şi străinătate - n.red.), m-a remarcat şi mi-a schimbat viaţa! Acum fac ceea ce mi-am dorit. Nu mai spun de şcoala de canto pe care am înfiinţat-o acum un an, împreună cu soţia mea, Cristina, care este solistă la Teatrul Muzical. Am avut norocul să cunosc foarte multe mari personalităţi care m-au plăcut şi au lucrat cu mine, precum regretatul Corneliu Fănăţeanu, maestrul Ionel Voineag, doamna Maria Slătinaru Nistor. În ultima perioadă, am lucrat cu marele tenor Vasile Moldoveanu, cel care a fost plecat peste 40 de ani din ţară; nu ştia nimeni de el pentru că fugise din ţară şi îl condamnase Ceauşescu la moarte. Am reuşit să-l aduc aici la teatru, în toamnă. Vocalmente, Vasile Moldoveanu m-a ridicat la alt nivel. Şi au fost mulţi care m-au ajutat - un cântăreţ de operă are un staff mare în spate. La Galaţi, toţi mi-au fost alături, începând cu directorul teatrului şi până la portar!
- Pe o scenă de provincie, nu se blochează puţin cariera unui artist?
- Să nu uităm că aici au cântat voci foarte mari! Şi depinde în ce punct al vieţii eşti. Dacă eşti la început, pentru un tânăr cum am fost eu, care abia terminase Conservatorul, acest teatru este un loc minunat: îţi oferă tot, am simţi-o pe pielea mea! Te obişnuieşti cu scena, cu orchestra, cu dirijor, cor, balet, regizor, roluri. Când am venit la Galaţi, mi s-a schimbat viaţa total! Aici am cunoscut-o şi pe Cristina. Am început cu roluri mici. Cel mai mare succes al meu este în „Contesa Maritza” - e pe vocea mea şi pe caracterul meu.
- Visaţi un rol special?
- Am cântat foarte mult în Conservator Otello, mă simt foarte bine în rol. Lumea spune că este greu, dar mie nu mi-e greu. Am ceva mai milităros, sportul te face aşa, dar nu sunt un dur, sunt un tip mai serios, care nu-şi prea permite să se joace. Am trecut prin prea multe lucruri ca să mă joc! De aceea mă înţeleg şi cu soţia - este o profesionistă extraordinară. Cântă de la cinci ani! Are un băieţel dintr-o căsnicie trecută, Alexandru, un băiat extraordinar, de şapte ani, foarte talentat, şi cu vocea, şi cu pianul, ia premii peste tot. Face canto cu noi. Şi avem câţiva copii cu voci mondiale, la şcoala de canto pe care am înfiinţat-o împreună!
Altă carieră, alt oraş, o nouă familie
Un destin de spectacol, pentru un om spectaculos
Valentin Vasopol, tenor. 35 ani, două facultăţi: Sport şi Conservator. Unul dintre puţinii tenori români care pot ajunge la nota do de sus. Şi-a schimbat brusc o carieră sigură, pentru performanţă muzicală! Reputatul critic muzical Costin Popa l-a remarcat pe tenor în rolul Tassilo, din „Contesa Maritza”, „cu alură de june prim şi voce baritonală, frumos conturată timbral”. Dar şi în rolul Chiriac, din opera „Dintr-o noapte furtunoasă”, de Paul Constantinescu, unde l-a văzut „stăpân pe meseria sa”. A făcut sport de performanţă, a lucrat după Revoluţie în domeniul securităţii, trecând brusc la artă, la altă familie şi la alt oraş. Este unul dintre puţinii tenori români şi este apreciat. Ploieştean, s-a stabilit la Galaţi şi lucrează pe scena Teatrului Muzical „Nae Leonard”.
