„În vinul cu gust de frăguţă
Strugurii modelează din rouă
Un chip de bărbat prin care se vede o mamă
Braţele ei încă mai poartă amprenta unui somn de copil
În pletele căruia laptele se joacă de-a v-aţi ascunselea.”
(Vin negru)
Vinerea trecută, Carmen-Cristina Neacşu ne-a citit şapte poeme ce par a fi tablouri în culori pale (Ana Maria Panagatos). Stela Iorga le-a caracterizat ca fiind poeme de stare agreabile, graţioase, foarte feminine; de asemenea, a adăugat faptul că i-ar fi plăcut să fie mai tumultuoase şi a remarcat alegerea reuşită a titlurilor, numind poemele, în final, constatări ale unei stări cu care coabitează. Viorel Ilişoi a considerat că autoarea textelor este „prea cuminte” în ceea ce priveşte scriitura, cuvintele având o vibraţie scurtă, nefăcându-te să tresari. Acesta a afirmat că imaginile construite sunt simple, comparaţiile sunt fireşti, tehnica de construcţie a definirii este aceeaşi, precum şi faptul că rima accidentală nu avantajează textul, că încearcă o filosofare care nu îi reuşeşte, iar poemele devin „vizuale” datorită preponderenţei descrierii. Cristina Dobreanu e de părere că poemele nu au intenţia de a şoca, fiind oneste, simple, picturale. Simona Toma constată că poemele se încadrează într-o arie restrânsă, autoarea situându-se într-o stare de confort ceea ce lasă impresia că poemele seamănă între ele. Senzaţia pe care o oferă textele este că acestea sunt unele într-altele. Gelu Ghemiş a închis şedinţa de cenaclu spunând că poemele induc starea de meditaţie, datorită atmosferei liniştitoare create şi că scriitoarea pare a fi într-o perpetuă căutare.
P.S. Astăzi, de la orele 18,00, la sediul Cotidianului „Viaţa ţiberă” ne citeşte Ioan Gh. Tofan.
