Galaţiul nu are nevoie să-şi inventeze gloria istorică: a oprit, în 1918, o armată bolşevică de cinci ori mai mare, fiind decorat de Italia şi Franţa pentru eroism şi suferinţele din vremea războiului. Dacă bunicii au ridicat un semn, noi nu-l putem nici... termina!
La propunerea primarului Ştefan H. Ştefan (şef al Comisiei Interimare în 1925), Primăria comandă monumentul “reprezentând alegoric „România Mare” încununând pe soldatul-erou”” (scrie istoricul de artă Corneliu Soica), monument care… nu este terminat nici până astăzi. Am semnalat în mai multe rânduri această pierdere, până ce autorităţile şi-au propus, în mandatul trecut, completarea monumentului. Dar mandatul a… trecut…
Monumentul nu este isprăvit de exact 98 de ani – când îi aniversăm?! Sculptorul care a creat soldatul şi-a luat zilele în 1929, în plină vogă, cu multe comenzi. Poate o urmare a ororilor războiului, din timpul în care fusese mobilizat ca desenator de front, alături de gălăţeanul Nicolae Mantu şi de alţi artişti, precum sculptorul Ion Jalea? Ca o obsesie, artistul, unul foarte apreciat, Dumitru Măţăuanu (n. 16.03.1888, Câmpulung-Muscel – m 1.07.1929, Bucureşti, înmormântat în Cimitirul Sf. Vineri) a ridicat foarte multe monumente dedicate victoriei şi sacrificiilor româneşti în război, dar n-avem loc să le înşirăm. Am discutat cu un urmaş de-al său, poetul Liviu Măţăuanu din Piteşti, născut tot la Câmpulung: în familie nu se cunosc motivele sinuciderii, nici ce s-a întâmplat cu restul lucrării.
Monumentul din Piaţa Ion Heliade Rădulescu, de lângă Gara CFR (cu nepăsare, nesemnalat încă printr-un indicator, numele pieţei rămâne tot necunoscut gălăţenilor!), soldatul din bronz, sprijinit de obeliscul din piatră în vârful căruia a crescut iarba, ar fi trebuit să străjuiască, după proiect, „o figură reprezentând alegoric „România Mare” – preciza Stoica, citând pe şefului serviciului de arhitectură al Primăriei din ´30, M. Popescu. De asemenea, fuseseră lucrate deja în lut şi două basoreliefuri alegorice, care urmau să fie turnate în bronz, apoi, montate lateral, în firidele care se pot vedea în obelisc. „Figură” ar putea fi orice, dar o reprezentare antropomorfă mai voluminoasă decât soldatul ar fi fost hidoasă; probabil că este vorba de acvila de inspiraţie romană, cultivată în epocă la astfel de monumente ale Victoriei – vulturul, de fapt solitarul şoim dunărean.
La 14 iulie 1928, restul lucrării era gata, lucrată „în argilă”, constatau delegaţii Primăriei - Nicolae Mantu şi ajutorul de primar G. Dumitrescu, „care îl vizitează pe artist în atelierul său din Bucureşti, strada Griviţei nr. 22”, consemna Stoica. În cei cinci ani de la moartea autorului, sub patru primari diferiţi, s-a încercat în zadar negocieri pentru realizarea întregului monument. Restul monumentului, din argilă, păstrat de Nicolae, fratele artistului, inginer silvic, putea fi folosit la turnarea în bronz. Sumele au fost însă probabil prea mari pentru gălăţeni, preţul bronzului crescuse, de la mandat la mandat inflaţia afecta bugetul local, care nu achitase în întregime autorului nici măcar soldatul!
Am căutat fără succes prin ţară vulturi şi basoreliefuri din bronz pe aceeaşi tematică executaţi cam în aceeaşi perioadă: nu cumva fratele o fi vândut altei comunităţi, poate şi separat? Însă este mai probabil ca lutul de modelaj, care presupune o umezire continuă, să nu fi rezistat atâţia ani.
"Uite, mamă, trec soldaţii" - doi!
Am avut surpriza să aflu însă, dintr-o discuţie cu consilierul Marius Mitrof, de la Direcţia Judeţeană pentru Cultură că, de fapt, există o dublură chiar la… statuia soldatului! Într-adevăr, statuia unui soldat… absolut identic cu cel de la Galaţi se ridică, din 1926, în comuna Grădiştea, fostă Greci, din judeţul Ilfov, monument aflat de asemenea pe Lista monumentelor istorice, monument dedicat "Eroilor din comuna Greci căzuţi vitejeşte pentru întregirea neamului 1916-1918”.
Statuia a fost turnată la Bacău, la Turnătoria G. Dănăilă, pe când cea de la Galaţi, la reputata Turnătorie Răşcanu din Capitală, la care s-au turnat şi alte monumente gălăţene, deci gălăţenii n-au putut afla despre cealaltă... Dar este etic pentru un artist să vândă de două ori aceeaşi idee, indiferent de motiv?
Diferenţe? Doar de plasare
Monumentul ilfovean a fost realizat prin subscripţie publică şi inaugurat pe 16 mai 1926. An în care era gata şi soldatul de la Galaţi, plătit cu ţârâita banului public… Azi, poţi observa diferenţe între plasarea soldatului la cele două monumente, însă atât! La Grădiştea soldatul este piesa centrală, urcată deci pe soclu, deh, mai puţine pretenţii pentru o comună, probabil cu… mai puţine fonduri, dar mai rapid plătibile. Pe când “gălăţeanul” din bronz sprijină cu spatele soclul, obeliscul de piatră…
Uite-l şi pe… al treilea soldat!
Ei bine, credeţi că artistul s-a oprit aici? Căutând date despre ce a mai creat sculptorul, am găsit de asemenea un soldat, străjuind de astă dată Arcul de Triumf de la Bucureşti! Am căutat poza şi, iată, soldatul este identic şi acolo!
Arcul de Triumf, ridicat în 1922 în pripă, acoperit deci cu materiale perisabile - din lemn, stuc (mortar şi ipsos amestecat cu gelatină, clei, imitând marmora) şi paiantă, cu decoraţii din stuc, s-a degradat după primul an de la inaugurare! Astfel s-au degradat şi basoreliefurile, din stuc, ale lui Măţăuanu. Mai sobru, Arcul, reabilitat din ´35 în marmură, nu a mai avut nici străjuitori şi nici acele basoreliefuri. Bronzul însă nu are moarte. Ca şi mândria naţională, ar trebui să spunem…
În foto 1 - Monumentul neterminat de la Galați; foto 2 - Arcul de Triumf, București, varianta 1922, perisabilă; foto 3 - Soldatul din comuna ilfoveană; foto 4 - La Galați, iarba a crescut în locul vulturului din bronz; foto 5 - Basorelief în bronz, de Dumitru Mățăoanu, de la un monument din comuna Provița. Cam așa puteau arăta și basoreliefurile de la Galați; foto 6 - Alt monument, la Techerghiol, altfel de soldat realizat de Mățăoanu
