În ultimele zilei, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a încercat să-și convingă partenerii din cadrul Alianței Nord-Atlantice să fie mai activi în a sprijini Ucraina în fața agresiunii Rusiei. S-a vorbit chiar de un plan de 100 miliarde de euro, pe cinci ani, de ajutorare a Kievului.
Din păcate, negocierile n-au dat un rezultat cert și cu aplicare imediată. Strategia urmărită de Stoltenberg părea a fi aceea de a securiza deciziile strategice în privința Ucrainei înainte de o posibilă revenire la Casa Albă a lui Donald Trump. De asemenea, țările din Europa ar căpăta mai multă relevanță în a prelua din sarcina de a sprijini Ucraina.
Lucrurile nu sunt însă deloc simple, iar acest lucru este dovedit de faptul că, dincolo de declarațiile de sprijin, banii – mai bine zis muniția atât de necesară soldaților ucraineni – întârzie să vină. Mai mult, și în eșafodajul european apar fisuri. De exemplu, pe lângă ”tradiționala” opoziție a Ungariei, Slovacia are de sâmbătă un președinte pro-Putin...
Lucrurile merg prost și în Congresul SUA, unde ajutorul financiar pentru Kiev este în continuare blocat de luptele politice. Consecințele lipsei celor 60 de miliarde de dolari se văd deja pe câmpul de luptă. Obligată să-și raționalizeze muniția, armata ucraineană se retrage încet, dar se retrage, din fața armatei ruse. Mai mult, Moscova, dispusă oricum să-și sacrifice fără ezitare soldații pe câmpul de luptă, pare a avea o viteză de înlocuire mai rapidă a trupelor decimate pe front. Economia a început și ea să-și imprime o cadență de război. Și nu în ultimul rând, alianța între Rusia, Iran, Coreea de Nord pare tot mai strânsă, iar acest lucru se vede și în plan militar. De asemenea, mai fățiș sau mai mascat, China este un furnizor important pentru Moscova de componente ce pot fi folosite inclusiv în industria de război.
În acest timp, iată că l-am auzit pe Stoltenberg vorbind despre un eventual ”compromis” pe care Ucraina ar trebui să-l facă. Desigur, Kievul ar trebui să stabilească natura acestui compromis, însă invocarea unei asemenea posibilități a fost aproape tabu. Problema este că, indiferent despre ce compromis ar fi vorba, el depinde și de raportul de forțe pe câmpul de luptă. În prezent, balanța are tendința să se încline spre Rusia. Poate ”negocierile” fără sfârșit din Occident vor înceta înainte ca lucrurile să intre pe o pantă ireversibilă.
