Puţine sărbători sunt atât de luminate la noi precum cea a Învierii! Cei care pot şi care merită să privească în Sus, pot simţi acum mai bine bucuria fără preţ a unei păci universale, pe care o tot tulbură unii şi alţii cu micimile lor lumeşti… Suntem încă un popor amorţit, înviat un pic după fiecare iarnă, după fiece guvernare, promoţie la supermarketuri ori campanie electorală, şi acum abia ieşit, zgribulit, din iarnă, încă viu, cu coaja îngheţată care ne acoperă speranţa puţin topită sub primele raze ale soarelui – printre puţinele lucruri bune pe care le primim gratis şi care nici măcar nu îngraşă: lumina. Lumina dăruită, nu cea pentru care apeşi pe buton, plăteşti factură, alegi becul mai mic...
Până în Acel miez de noapte care poate să molipsească de izbânda flăcării, lumânare de la lumânare, „lumină din lumină”, avem deja în aceste zile pretextul lumesc pentru cursa contra cronometru spre a aduna cât mai multe şi, dacă se poate, ceva mai ieftin, darurile mesei, distracţia pântecului, mită pentru plăcerile limbii… Sigur, nici măcar nu au chiar toţi ce pune pe masă, dar masa, iată, se dă de trei ori peste cap, ca în poveste, şi tot se umple un pic; mai ceva decât secţiile de urgenţă ale spitalelor care adună "răniţii" burţii în dimineaţa primei zile de Paşti, când cei care nu au ştiut unde să se oprească abia mai răsuflă şi visează la un liniştitor post negru. Suntem atât de săraci peste an, încât iarăşi ne vom trezi că am adunat acum prea mult, cu disperare, cu frica de a nu rămâne cumva cu blidul cam gol. Tone de resturi de mâncare se aruncă mereu după aceste zile, înainte de a ne întoarce la cureaua strânsă, la tracasări şi „draci”. Cu datorii, ocazii, daruri, din ce am cerut altora sau am economisit, tot am adunat iar mult mai mult decât ne trebuia, prea multe bucate pe masă şi prea puţină lumină în sufletul rămas nesătul de puţină blândeţe. Şi, sâmbătă seara, cu aragazul în sfârşit închis, abia mai avem timp să înhăţăm lumânărica, să dăm un telefon prietenilor cu care vom „ieşi”, imediat ce luăm lumină, ca să „explodăm” puţin de fericirea programată. Sperăm atunci să ne luminăm instant, să fim iertaţi la minut, să fim fericiţi cât cuprinde… Că am aşternut masa şi că nu avem, Doamne-fereşte, vreo rudă întinsă pe masă, că suntem în libere sau măcar ni s-au promis niscai recuperări, că ne-am încasat leafa, pensia ori promisiunile, tot ne bucurăm de momentul acestui Paşte, de parcă acum am învia şi noi, pe degeaba, pe credit sau cu iertarea primită precum bonurile de masă, chiar fără să ne fi sacrificat pentru ceva ori cineva.
Viaţa ne duduie: avem serviciu, seriale TV, ştiri, ştim că se mai încălzeşte, aşteptăm Paştele cu căldură, 175 de parlamentari au semnat denunţul penal împotriva preşedintelui României, plouă, încă nu ne dau afară ăia din UE, primul-ministru îl face hoţ pe prezident, prezidentul spune că premierul e mincinos şi spune lucruri popular-nepopulare despre Unire, se anunţase o micuţă creştere economică, însă pare să fie, dacă o fi, doar mică, verdeţurile ne mai ieftinesc viaţa, gazul se scumpeşte, bate crivăţul dinspre ruşi, încă privim filme de război numai aşa, „de distracţie”, chiar dacă ne survolează, apărător pentru noi, aţâţâtor pentru Kremlin, NATO, bine că nu mai plătim şi căldura molcuţă din calorifere, scumpa de ea, nu prea avem joburi, dar ni se dau alte şi alte libere, căci statul dă liber şi când nu dă de la el… „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”… Că de nu…
