Să-i îmbrăcăm pe cei goi. Să-i hrănim pe cei flămânzi. Să-i luminăm pe cei aflaţi în întuneric. Să-i alinăm pe cei bolnavi. Totul pare atât de simplu, încât ai impresia că lumea poate fi lesne guvernată doar după aceste patru principii, închegate într-un cod al responsabilităţii sociale cu anvergură cosmică.
Vineri l-am cunoscut pe domnul Lucian Petrican. Vă mărturisesc că până în acea zi nu ştiam că există un gălăţean care se numeşte Lucian Petrican. Însă vineri am primit din partea domniei-sale, în cuvinte simple, o lecţie importantă de viaţă: am învăţat că preţuirea are mai multe feţe şi că o mie de vorbe mari nu fac cât o faptă mică, săvârşită la timpul potrivit.
Argumentaţia logică a domnul Petrican porneşte de la moartea actorului Szobi Cseh. Nu e cazul să spunem aici ce mare actor a fost şi cât de mult a contat pentru cinematografia românească, pentru români. Se ştiu toate acestea. Marea deziluzie a cititorului nostru este că Szobi Cseh a murit cu zile, răpus de o boală cumplită, dar care putea fi, se pare, alungată dacă se găseau 50.000 de euro pentru o operaţie la Viena. Însă nu s-au găsit aceşti bani… „Ruşine pentru toţi potentaţii ţării, care nu au donat nimic. Era un fleac, o nimica toată pentru ei. Sunt mari la portofel, dar mici la suflet”, scrie Lucian Petrican. Puteţi să-l contraziceţi?
Culmea cinismului a fost atinsă însă de-abia apoi, când mai-marii ţării l-au decorat post-mortem pe Szobi Cseh cu ordinul „Steaua României” în grad de cavaler. Nu neg că-i importantă cinstirea memoriei unui om, însă recompensa ar putea uneori să vină în timpul vieţii. Cum ar fi printr-o banalitate de ajutor bănesc pentru o operaţie salvatoare de viaţă.
Cazul acesta este, în esenţă, simptomatic pentru societatea în care trăim. Foarte mulţi oameni sunt privaţi de şansă (orice tip de şansă!) din cauza nepăsării celor care ne conduc, dar şi din cauza egoismului general. „Homo homini lupus” spunea Plaut. Sau Seneca. Sau Hobbes. Sau cine o fi spus, că această maximă este revendicată de o mulţime de filosofi. Păi, da! Omul e lup pentru om. Îşi sfârtecă fără ezitare confratele. Îmi spunea recent Înalt Prea Sfinţitul Casian, arhiepiscopul Dunării de Jos, cum că, din nefericire, societatea actuală a reuşit să ducă individualismul şi invidia pe noi culmi. „Este groaznic ceea ce se întâmplă. Nu mai este de actualitate <Să moară capra vecinului>. Acum se doreşte să moară vecinul, ca să rămână capra altuia”, constata arhiepiscopul. Şi zău că nu am găsit argumente să-i demonstrez contrariul, căci chiar aşa se sedimentează de la o vreme moralitatea societăţii noastre.
Socotesc că e nevoie să ne mai aducem aminte, măcar din când în când, de valorile fundamentale ale umanităţii. Să-i îmbrăcăm pe cei goi. Să-i hrănim pe cei flămânzi. Să-i luminăm pe cei aflaţi în întuneric. Să-i alinăm pe cei bolnavi. Fără toate acestea, nu ne mai deosebim cu nimic de necuvântătoare, deci ne anulăm tragic tocmai condiţia umană…
