Urc în troleibuz. Nu-mi fac nicio iluzie că cei trei tineri zgomotoşi aşezaţi strategic pe scaunele din spate îmi vor face loc să mă aşez. Asta ţine deja de SF. Vorbesc tare. La fiecare două cuvinte, strecoară unul cu p... Nu sunt extrem de pudică, dar m-aş tot duce de acolo, să nu-i mai aud. Troleibuzul este aglomerat, aşa că n-am încotro şi rabd imobilizată chiar în faţa lor. Câteva secunde mai târziu, mi se face rău. Unul scoate o pungă de seminţe şi ceilalţi doi întind mâinile să se înfrupte. Toţi trei scuipă cojile pe jos, la picioarele mele. Două-trei se lipesc chiar de vârfurile ghetelor mele ca nişte muşte moarte scuipate printre dinţi. Observându-mi iritarea, cei trei se amuză, mă privesc rânjind şi-şi dau coate. Au aerul că abia aşteaptă să mă iau de ei, aşa că îmi muşc limba, îmi înghit furia, mai-mai să fac indigestie, şi, la prima staţie, profit de ceva spaţiu liber, ca să mă întorc cu spatele şi să mă îndepărtez de zona lor.
N-aş vrea să mă judecaţi greşit. Nu din laşitate mi-am înghiţit vorbele, nici din lehamite. Pur şi simplu am înţeles că, oricât de frumos le-aş fi atras atenţia, le-aş fi dat un nou prilej să-şi reverse capacităţile inepuizabile de nesimţire. O nesimţire legiferată de lipsa de reacţie a celor din jur, de proverbiala nepăsare a românilor, dar şi de faptul că, la noi, nu există legi aspre prin care astfel de comportamente să fie sancţionate la sânge. În mod clar, în cele mai civilizate state din Europa, sunt amenzi cât se poate de usturătoare pentru cei care aruncă gunoaie pe jos. Din nefericire, la noi, aruncatul gunoiului pe unde apuci a devenit sport naţional, învăţat cu grijă în sânul familiei. Prin urmare, cele câteva ore palide de ecologie pe care le fac copiii noştri la şcoală sunt praf în ochi, pe lângă exemplul părinţilor.
Mi-am amintit de o altă scenă în care şi eu şi fiică-mea era să ne luăm păruială de la o cucoană. Respectiva mergea cu fetiţa de mână în faţa noastră. "Mami, am terminat sucul!", anunţă puştoaica. La care mama, îi smulge cutia din mână şi o aruncă în grădina din faţa unui bloc, deşi mai erau cinci-şase paşi până la coşul de gunoi. Fiică-mea n-are altă treabă şi spune destul de tare, cu ţintă spre cele două personaje: "Mami nu-i frumos să arunci ambalajele pe străzi!". N-are rost să vă reproduc în întregime ce a urmat. S-a început cu "Nesimţito, educă-ţi copilul, să nu se mai ia de oameni pe stradă!" şi s-a terminat cu alte cuvinte şi expresii "frumoase", de care eu am încercat s-o ţin, pe cât posibil, cât mai departe pe fiică-mea.
E acelaşi gen de părinte care seara, pentru că e obosit sau îi este lene să coboare până la ghena de gunoi, aruncă sacii sau sacoşele pline de resturi pe geam. Sau care, în drum spre serviciu, le abandonează pe holurile blocului, în lift, pe banca din staţie sau la colţul străzii, deşi mai avea foarte puţin până la locul special amenajat. E acelaşi gen de părinte care când merge la iarbă verde, după ce a ascultat manele la maxim şi a băut şi-a mâncat până la saturaţie, îşi lasă morman PET-urile, caserolele de mici şi conservele desfăcute.
Pentru ei vreau amenzi. Dar nu aşa simbolice. Ci din alea care să-i usture, pentru că sunt imuni la educaţie şi numai o formă de constrângere, aplicată sistematic, ne poate salva de mizeria lor.
