Lumea şcolii este împestriţată cu mii de anecdote. Şcolarii produc adevărate bombe umoristice.
Şi, dacă există culegeri de „folclor” din anii de şcoală, de ce n-ar circula şi pe încăpătorul şi înţelegătorul internet perle ale elevilor, din lucrările scrise, de la testări şi din orele de curs.
Totuşi, sunt din ce în ce mai puţini cei care se turtesc de râs citindu-le. Alţii dau delete imediat ce văd despre ce este vorba. Interesul pentru producţia umoristică şcolară e în scădere continuă.
Chiar dacă zicerile acestei vârste nu şi-au pierdut din savoare.
„Cu ajutorul câinelui, Vitoria Lipan şi-a găsit foarte repede zăcămintele soţului”, sau „Mircea cel Bătrân a fost înmormântat la Cozia împreună cu umbra sa” şi „Manole a pus-o pe Ana la zid şi a început să o lucreze”.
Sunt naivităţi înduioşătoare, neştiinţe crase sau confuzii halucinante. Fac parte din devenirea generaţiei actuale, cum au făcut parte şi din ridicarea noastră, pe aceleaşi implacabile trepte ale trecerii prin vârste.
„Balada e o specie a liricii populare inventată de Ciprian Porumbescu”, „Călin ţine de mână mireasa care are părul lung de fericire”, „Poetul îşi aşteaptă iubita ca împreună să cutremure o barcă”.
„În cunoscuta baladă Mioriţa, sunt descrise câteva întâmplări în care sunt implicate doi criminali, o oaie turnătoare, şi un cioban care şochează prin prostia lui”…
Probabil din cauza acestui şoc, repetat obsesiv în anii din urmă, distanţa între umorul natural, de şcoală, şi realitatea prezentului continuu s-a micşorat.
Cum să mai râzi de gafele elevilor, când de la tribunele înalte ale autorităţii de tot felul vin în avalanşă gafe, una peste alta.
Cunoscutele „eşece” şi „succesuri” ale brunetei EBA, cărora li s-au adăugat recent „aeropoartele” Elenei blonde din Guvernul României, sunt dosar vârful unui aisberg.
Musteşte plaiul românesc de necunoscători ai limbii, de agramaţi cocoţaţi în vârful treburilor, de neputincioşi ai logicii primare şi de făuritori de bancuri zilnice.
Suspendat undeva între norul vulcanic şi nisipul Irakului, însuşi premierul se înghesuie să-l surclaseze pe Bulă, în plină şedinţă de guvern.
Şi oamenii ăştia fac legi şi le refuză profesorilor mărirea salariilor!?
Felul în care defilează nepricepuţii care dau sfaturi, analiştii care nu ştiu ce analizează, miniştrii care se ascund în spatele purtătorilor muzicali de cuvânt, politicienii care vorbesc fără să spună nimic, crainicii care bâlbâie necuvinte, toată nebunia asta naţională este un permanent izvor de veselie, pentru cine mai are puterea să se bucure.
Cuvântul şi logica par să se fi reîntors în primii ani de şcoală să-şi caute rostul. Noţiuni simple lipsesc la apel, cunoştinţele elementare sunt trimise să se regăsească pe goagăl.
Şi chiar dacă e de mirare că mai crede cineva într-o astfel de lume, creată după principiul buzunarului care înlocuieşte şcoala, viitorul vine peste noi.
Şi există români care speră şi depun în continuare flori la statuia în construcţie a unor personaje ce frizează ridicolul.
Ni s-o fi tras de la academiciana de renume mondial, pe care unii deja au uitat-o, sau de la micuţul dictator ce n-a mai apucat să fie judecat de Marea Adunare Generală?
Sau ni se trage din perpetuarea la infinit a unor ziceri de şcoală primară, pe care nu le mai amendează nimeni?
Şi de ce ar face-o, când filozofia trăirismului românesc actual are, la bază, nivel de-o şchioapă.
Citez, dintr-un „produs” al şcolii, care are toate şansele să ajungă politician:
„Creierul este un organ oarecum indispensabil capului”. Nu puteţi spune că nu are oarecum dreptate.
