În faţa crizei actuale, pentru că este o criză care se lăţeşte ca un foc aţâţat din toate părţile, ca o molimă ce cotropeşte în cercuri concentrice, de jos în sus, întreaga Românie, mă uit la preşedinte şi aproape mi se face milă.
Pentru prima dată în aceşti ani de când e la cârma vaporului mioritic nutresc un vag sentiment de compasiune pentru căpitanul care s-a visat preşedinte şi chiar a ajuns.
Mi-l amintesc în barca electorală alături de tinerii, mai ales tinerele, portocalii, vâslind spre visul de aur al preşedinţiei. Probabil încă de atunci spera ca numele său să intre în istorie, visa corupţi în ţepe prin Piaţa Victoriei şi pe el în locul lui Marian Munteanu în balconul Universităţii dând raportul în faţa poporului.
Din nefericire, lucrurile n-au ieşit deloc aşa cum le-a programat. Mai întâi a fost suspendat în 2007 şi, chiar cu satisfacţia referendumului prin care poporul l-a adus înapoi, cei 322 de parlamentari contra au dat o gravă lovitură părerii de invincibil pe care o avea despre sine. Şi belele au continuat lanţ.
A condamnat comunismul fără ecoul dorit în rândurile tuturor celor afectaţi de el, alegerea lui Tismăneanu nefiind cea mai fericită idee, acum se loveşte de neconstituţionalitatea Legii lustraţiei, aşa că relaţia sa cu istoria recentă pare mai curând eşuată.
Chiar dacă nu i s-a găsit dosarul de colaborator al securităţii şi nici pentru dispariţia flotei n-a fost găsit vinovat. Îi rămânea însă prezentul continuu, ca o necesară reparaţie a orgoliului său afectat.
Aşa că s-a pus cu burta pe studiat guvernarea şi pe acţionat asupra efectelor ei. Tăriceanu, nucă tare şi mandat întreg de premier, i s-a împotrivit, lăsându-l fără obiectul muncii.
Când l-a pus pe Boc în funcţie trebuie să fi respirat uşurat. Dar a intervenit PSD-ul şi, cum Năstase încă ştergea la termopane, social-democraţii au vrut să i se urce în cap. Incitat de comparaţiile cu Carol al II-lea, preşedintele a pus mâna pe Constituţie şi a interpretat-o cum a ştiut dumnealui.
Îl tenta rolul de dictator. N-a vrut şi pace să avem şi noi nemţii noştri, măcar unul, de sămânţă, la cârma guvernului. Aşa că ne-a descoperit criza, oricât de bine ne ascunsesem, tot în cotlonul lui Boc.
Fiind europeană, molima economică trecuse între timp prin diaspora română, acolo unde fanii preşedintelui Băsescu au dat piept cu activitatea parlamentară a EBA în forurile europene. Şi le-a trecut şi lor avântul portocaliu.
În ţară, prin şi cu partidul personal, doamna Udrea încă îl meditizează pe preşedinte, dar banii de campanie publicitară nu-i mai ajung. România land of choice stă ca ardeleanul în poartă şi se întreabă care e adevăratul preşedinte: cel care era supărat pe ţiganca împuţită, cel care a altoit un copil, sau celălalt, care recunoaşte că era abţiguit când le-a făcut promisiuni cetăţenilor.
În Piaţa Universităţii, doar florarii mai vorbesc despre ameninţările cu ţepe şi corupţi, privind galeş după maşinile supărate ale miniştrilor PDL-işti. Retras pentru meditaţii asupra economiei de criză la palatul de la Snagov, Traian Băsescu trebuie să fie în acest moment extrem de trist.
Nu se poate să nu-l fi cuprins o tristeţe metafizică la gândul că-şi sacrifică poporul. Nu, nu din cauza tăierii pensiilor şi salariilor, ci din cauza popularităţii sale în scădere, care nu-l mai ajută să ocupe locul potrivit în panoplia cu eroi ai neamului.
Eroii sunt o convenţie, urcaţi în sentimentul naţional de către noi, oamenii. Pe câmpul de luptă al acestor două mandate, Traian Băsescu a pierdut bătălia şi cu noi şi cu istoria. Cea personală. Şi mai vine şi votarea moţiunii Opoziţiei.
Cum să nu-l compătimeşti?
