Toată lumea vorbeşte despre declaraţiile preşedintelui. Sunt întoarse pe toate părţile afirmaţia cu ţară de mâna a doua, îndemnul pentru plecarea medicilor către alte meleaguri, sugestia ca profesorii să-şi mai găsească un job, dorinţa sa tenace de a impozita pensiile mici şi înţelegerea democraţiei ca pe o cuşcă în care soldaţii de partid trebuie să stea dând frumuşel din coadă.
N-am trecut în revistă toate enormităţile din ultima vreme pentru că aproape nu le mai ţin minte. Nu mă mai preocupă cât de multe prostii spun politicienii, la grămadă sau separat, în frunte cu primul om din stat.
Ce stare de lehamite, umilinţă sau poate doar neputinţă îl împinge pe Traian Băsescu să dea de gard cu toate prerogativele funcţiei sale de preşedinte şi să calce apăsat în balta plină de noroi românesc, jignind în dreapta şi în stânga fără alegere, învrăjbind pensionarii cu bugetarii, privaţii cu medicii şi profesorii cu toată lumea?
Probabil una asemănătoare cu cea pe care o simt eu, doar om este şi el. Diferenţa între noi este că eu n-am candidat la preşedinţie şi nu mi-am asumat această povară cu toate consecinţele ei, televizate sau nu.
Ce n-a reuşit guvernul să bramburească şi să scoată în stradă, definitivează aşadar, senin, preşedintele. E trist, dar lipsa de proprietate asupra afirmaţiilor de tot felul devine trăsătură comună a politicienilor, fără discriminare, iar ruperea României în două fapt împlinit.
De la parlamentar la guvernant şi de la ministru la preşedinte, aleşii şi numiţii trăiesc într-o altă realitate, diferită total de cea a alegătorilor care i-au adus la putere sau în opoziţie.
Partida pare pierdută de ambele părţi. În lumea reală, unde se cunosc preţurile pâinii, benzinei şi medicamentelor, se lăţeşte un soi de furie generală, o sălbăticie greu de măsurat, care lasă în urmă cadavre. Oamenii se bat, se înjură, îşi fură idei şi lucruri, se fac doar că muncesc şi se preling mulţumiţi de isteţimea lor pe lângă lege.
Nimeni nu mai respectă pe nimeni, modelele sunt ironizate şi idealurile sunt mărunte, convertibile doar în moneda europeană. Familiile se destramă, copiii rămân să-şi aştepte părinţii plecaţi să slugărească civilizat prin statele europene, comunele şi oraşele patriei se surpă natural sub propria neputinţă, şcolile practică sau meşteşugul tâmpeniei sau pe cel al competiţiei între universităţile străine, medicii greşesc omeneşte şi oamenii mor medical cu parafă în regulă pe certificatul de deces.
Tabloul apocaliptic se completează cu litoralul fierbinte, cotropit de grătare şi cearşafuri, asaltat de românii cărora nu le pasă de criză, de sărăcie, de legi, de viitor sau de trecut şi cu staţiunile murdare prin care turiştii caută buluc leac la maladia naţională.
De cealaltă parte, politicienii şi vipurile din top 300, întorşi din vacanţe de cinci stele semnează condica de prezenţă pe micul ecran pentru a se plânge de greaua moştenire. N-au idei, n-au soluţii pentru ieşirea din criză, au doar greutatea întregului univers pe umerii lor precari, încă neconsolidaţi suficient de bogăţia obţinută peste noapte.
Şi ei sunt supăraţi, cum e supărat şi poporul. Din pricini fundamental diferite, însă asta nu mai contează. Cei dintr-o lume nu ştiu exact cum este în cealaltă. Au doar o vagă idee, nişte bănuieli şi o teribilă dorinţă de a despica mereu firul în patru. Asta face şi preşedintele. De ce să ne tot mirăm atâta la fiecare afirmaţie a sa?
