"Geaba dorință, dacă nema putirință!", îmi spun cu năduf, trecând a mia oară pe lângă "ctitoriile" din coasta Spitalului Județean Galați. Și nu mă refer la noua clădire a prosecturii, care se ițește alb-albastră de peste gard, ci la cele două realități care coexistă în contrast: regenerarea urbană începută în Micro 19 și resturile coșmeliilor care o parazitează. Ruine pe care le umplu gunoaiele și buruienile.
Peste două luni și două zile se împlinește un an de când anunțam în "Viața liberă" că "A început demolarea garajului de 11.000 de euro". A început... din păcate nu s-a mai și terminat. Că, în genere, cam așa "se întâmplă" lucrările pe la noi. Încep triumfal... și începute rămân! De terminat... încet, încetișor sau chiar deloc.
Dovadă că zece luni nu le-au fost de ajuns constructorilor ca să ne scape de urmele garajului pe care Primăria l-a cumpărat cu tot cu terenul de sub el, ca să-l poată desființa. Fundaţia, platforma pe care fusese ridicat şi cele trei "gropi" pe care proprietarul le amenajase în subsolul construcţiei sunt tot acolo, iar gălățenii din zonă le folosesc, ocazional, pe post de ghenă, aruncând chiar saci cu gunoaie. În imediata vecinătate, se află resturile altei coșmelii - un fost spațiu comercial - pentru care Primăria a răscumpărat o concesiune cu 45.232 de lei. Banii noștri, de la bugetul local, ca și cei 11.000 de euro.
Rămășițele celor două construcții provizorii ocupă câteva locuri bune de parcare - poate chiar zece, dacă socoteala mea nu-i prea darnică - pe care nu le amenajează nimeni. Deocamdată...
Și când mă gândesc că, în urmă cu câteva luni, mă întrebam ce soluții vor găsi autoritățile pentru a masca gardul dezolant al spitalului. Poate iederă! Poate câțiva tineri ca să-l acopere cu lucrări de artă urbană! Poate niște faianță, că tot a mai rămas lipită pe câteva suprafețe de la garajele demolate...
Știu, sunt ridicolă. Noi nu reușim, vară de vară, să ne cosim la timp buruienile și eu visez la mascarea artistică a împrejmuirilor demne de cazematele comuniste! Nu reușim să ne facem investițiile la timp, nu reușim să ne ținem de cuvânt, să nu azvârlim gunoaiele la întâmplare, nu reușim să fim civilizați, iar pe mine mă doare de garduri!
Uite că mă doare! Pentru că, scârbiți de orașul pe care-l avem, trecem granițele altor municipii sau țări pentru a ne stabili viețile acolo. Și condamnăm Galațiul, deși nu-i decât orașul neputințelor noastre. Și dacă nema putirință, geaba chichirez gâlceavă...
