Parafrazând celebra zicală, am putea merge pe premisa că omul în suferință ar (fi) trebui(t) dintotdeauna să fie suveran în actul medical, făcând din slujitorul lui Hipocrate un ilustru și servil prestator de minuni vindecătoare. Departe de acest gând, consider că deprinderile și îndatoririle fiecăruia ar trebui să se întâlnească undeva la mijloc.
De multe ori însă, balanța se înclină, majoritar, în favoarea prestatorului de act medical, pentru că, nu-i așa, la el e cheia. Domnul/doamna doctor știe cel mai bine, fără dubii, ce e de făcut pentru alinarea suferinței. Dar rămâne latura umană care îmbracă actul medical, care îi dă cursivitate și finalitate, chiar dacă uneori, nu este cea dorită, cea sperată. Parcă vorba dulce și spusă la timp face ca minusurile din sistem să nu mai fie așa de greu de digerat.
În acest considerent, în facultățile de Medicină se fac, începând din acest an, cursuri de comunicare în care viitorii medici învață să dialogheze cu pacienții. Omul în suferință vrea să fie înțeles și să i se risipească, de fiecare dată când ajunge la doctor, temerea că i se va vorbi răstit, în doi peri, că va fi ținut cu orele la ușa camerei de gardă fără să i se facă nimic sau fără să i se explice ce are sau la ce proceduri urmează să fie supus. Să i se risipească temerea că, așa cum a auzit sau a văzut la știri, riscă să fie uitat pe o targă până va muri, sau va primi un tratament greșit ori nu va fi consultat de specialistul care trebuie.
Am avut recent șansa unei experiențe personale, să-i zicem... inedite. Chiar la Urgențe, într-o, teoretic, aglomerată zi de weekend, când toate bolile mai vechi sau mai noi își fac de cap, cerând, parcă, dinadins, ajutor. Niciodată, în anii mei de viață, din care aproape 20 de meserie, în care am călcat pragul Urgențelor, nu am avut ocazia, până acum, să aud cum o asistentă îi informează pe bolnavi și aparținători. Pentru că și pacienții, și aparținătorii au drepturi de care trebuie să fie informați mai mult decât scrie pe acordul pe care nu îl citește nimeni și care este obligatoriu la intrarea în triaj. Acea asistentă a făcut, probabil grație unor protocoale aplicate (în sfârșit) și la noi, mai multă liniște și ordine decât un batalion de gardieni. În Galațiul anului 2024, am putut auzi despre procedurile generale de preluare a pacienților, cât ar putea aștepta pentru investigații și consultații sau ce pot face cei care îi însoțesc în acest timp.
Dacă nu o fi ceva nou, îmi fac ”mea culpa”. Iar dacă o fi ceva ce se întâmplă doar din când în când, pot certifica puterea pe care o are o astfel de conduită. Orele trec mai repede, bolnavul se simte mai luat în seamă și îi crește încrederea că nu va părăsi spitalul, intempestiv și inexplicabil, pe ușa din spate.
