Înţelegem foarte bine ce simt francezii. N-au trecut decât câteva zile de când şi noi dădeam telefoane înfrigurate pe la cei dragi, ca să ştim dacă sunt bine, dacă sunt în viaţă. Pentru o clipă, ne-am bucurat egoişti şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că nu ne numărăm printre cei care-şi plâng morţii sau răniţii. Apoi, în secunda următoare, ne-am gândit: cu ce sunt eu mai breaz decât cel care înghite acum suferinţă pe pâine? Cum a ales Dumnezeu?
În timp ce încă ne mai numărăm cu groază îngerii plecaţi dintre noi, iată că moartea loveşte din nou, tot la grămadă, dar aiurea, în Franţa. O altă noapte de vineri nedormită, cu izul nimicului strecurat sub piele. Aceeaşi bucurie meschină că a fost la ei şi nu la noi. Aceeaşi întrebare pe care nu îndrăzneşti nici s-o mai respiri, dar vine ca o ceaţă care se lasă pe creier. Cum a ales Dumnezeu?
Apoi te cutremură alt gând: mai ajunge Dumnezeu la noi, ca să poată alege, după ce ura şi frica, propovăduite în numele religiilor de tot felul, au clădit între noi un zid gros cât secole de întuneric? Dumnezeu e cuvântul, dar noi am întors cuvintele împotriva noastră. Ne-am pus etichete - creştin, musulman, evreu - şi ne-am măcelărit între noi, asmuţiţi de alţii, fără să încercăm să înţelegem, fără să gândim cu propriile minţi că ne îmbrăcăm cu urile altora.
Ne credem civilizaţi, dar nu suntem departe de Evul Mediu, cel al arşilor pe rug în numele credinţei. Şi acum lipim etichete. Am sărit să le spunem „satanişti” celor din „Colectiv” care, chiar dacă ascultă muzică rock, sunt poate mai buni creştini decât noi, cei care facem cruci mari în faţa icoanelor, dar am uitat să ne iubim aproapele. Ne-am ferecat cu ură cu tot în credinţa noastră şi ne credem aproape de Dumnezeu. În realitate, nu suntem deloc departe de cei pe care-i hulim astăzi pentru victimele nevinovate de la Paris. Îi vedem ca pe nişte bestii. Luaţi, vă rog, în mâini un cuvânt-etichetă, gândiţi-vă că e o grenadă şi priviţi-vă cu atenţie în oglindă. Sunteţi gata să azvârliţi cu el în cel care nu vă împărtăşeşte opiniile? În cel care e altfel decât voi? Atunci nu sunteţi departe de ziua în care veţi semăna suferinţă în numele Domnului sau al vreunui idol cu chip cioplit.
De două săptămâni, ni se tot clatină pământul pe care mergem şi lumea în care ne creştem copiii miroase a spaimă. N-am învăţat însă nimic din toate acestea. Continuăm să ne închinăm unui Dumnezeu pe care nu vrem să-l înţelegem, pentru că el n-ar semăna, în nici într-un chip, ură şi suferinţă între oameni. Noi facem asta. Continuăm să ne închinăm banului, şi corupţiei, şi răutăţii, şi cuvintelor-grenadă, uitând să ne pese de cel de alături. De aici pornesc tragediile gen „Colectiv” sau cele întâmplate acum la Paris.
Cu ceva ani în urmă, am vizitat Catedrala „Sfânta Sofia” de la Istanbul, ctitorie creştină, transformată apoi în moschee, devenită acum muzeu. O să vi se pară ciudat, dar nicăieri nu m-am simţit mai în Casa Domului ca acolo. Fie că-l numim Isus, Allah sau Budha, El e unul singur. Poate aşa cum spunea John Lennon, ne-ar fi mai bine fără religie. Dar nu şi fără Dumnezeu. Pentru că să ne ferească Dumnezeu de omul fără niciun Dumnezeu!
