Politica actuală românească, înaintea apropiatelor alegeri, a ajuns ca un festival mediocru de film, cu subiecte minimaliste şi cu actori de mâna a treia. Niciun jude (pardon, june) prim, niciun mare ticălos dar şarmant, nicio divă politică! Ultima în stare să enerveze sau să extazieze la extrem a fost Udrea. La secţiunea bărbaţi, dispariţia lui Corneliu Vadim Tudor a însemnat şi decesul partidului său: uite, o singură gură mare era suficientă ca să creeze iluzia de mişcare politică. Nu avem deci nici măcar extremişti ca lumea, dară-mi-te simboluri etice! PNL a încercat să închirieze un simbol: independentul Marian Munteanu - candidat la Primăria Capitalei, după alte propuneri retrase. La prima adiere, invocarea aşa-zisei sale aplecări legionare, liderul Pieţei Universităţii şi-a dat (şi-a… luat) "demisia". Victima minerilor a fost ajutată enorm atunci şi de asemănarea cu Robert Powell, din filmul "Iisus din Nazaret", în versiunea Zefirelli. Dar o poză fără discurs specific este la fel de greu de susţinut pe cât este şi popularitatea tăcutului preşedinte Iohannis…
Nu mai avem personalităţi pe "genericul" electoral? Putem alege în funcţie de opţiunile politice. Dar care „stânga”, care „dreapta”?! Slavă Domnului, n-a apărut nici vreun Le Pen, însă un popor dresat jumătate de veac în dogma comunistă a înghiţit pe nemestecate şi lecţiile „ecumenismului politic” şi nu ştie să sancţioneze partidele care se decolorează din interes. Stângă politică nu prea e: n-ai să mă convingi că eşti lider cu lacrimi de milă socialistă, coborând din Merţan, în faţa uneia dintre cele şapte vile proprii! Iar PNL era chiar aproape să-şi piardă numele, de parcă o marcă istorică n-ar mai valora nimic în România! Cu doi copreşedinţi şterşi, PNL mai rezistă poate prin charisma şefilor din teritoriu. În alianţele politice făcute în timp, cu repetiţie chiar (PNL-PD, PNL-PSD, PNL-PDL), s-a vădit, în locul unei generoase uniunii naţionale în jurul interesului salvării ţării, o tovărăşie pe interese comune - funcţii, joburi, scandaluri!
Acum, preşedintele PSD, Liviu Dragnea, care e liber, dar cu suspendare, ar avea nas ca să comenteze în campanie chestiuni legate de justiţie? Poate doar să-şi mătrăşească adversarii din partid şi să-l readucă în cărţi pe Ponta, mai bun de gură, ale cărui excursii pe la DNA or mai fi fost uitate de public. Că tot sunt aduşi la tv, să ne dea sfaturi, foşti lideri cândva huliţi; desigur, chiar şi Ceauşescu ar fi fost chemat, dacă ar fi apucat... Acum, dictonul „Tăcerea e de aur” şi-a dovedit valabilitatea în izgonirea lui Zgonea. El ar fi câştigat poate imagine delimitând PSD de un lider condamnat. Cum în lumea politică a devenit de bon ton să te victimizezi cu un proces-două, poate că ideea lui Dragnea de a-l rechema pe Ponta nici n-o să-i strice. Sigur, nu înapoi la preşedinţia PSD, doar alături, ca (mai) bun de gură: în locul lui Zgonea, la şefia Camerei Deputaţilor. Şi dacă Ponta va propune, pentru salvarea imaginii partidului, tocmai plecarea preşedintelui Dragnea? Va fi alungat, precum Zgonea? Dar nu, pentru că Ponta nu i-ar putea cere lui Dragnea o demisie morală: măcar Dragnea a fost acuzat că a forţat rezultatul alegerilor, nu că a făcut afaceri strâmbe sau că nu şi-a scris singur teza de doctorat… Pe "fond" Ponta, Dragnea ar da chiar… mai deschis!
