Dacă vrem să vedem meşteri populari gălăţeni, ar fi bine să ne uităm cu atenţie la puţinii pe care-i avem, pentru că sunt ultimii! Am mai scris-o, acum vreun an şi ceva, mai degrabă ca să atragem atenţia asupra conului de umbră din care tradiţia locală părea să nu poată ieşi. O mai scriem o dată acum, pe deplin convinşi că verdictul este final. După zile lungi în care i-am tot vânat, pe la târguri şi pe internet, ne-am convins să situaţia nu-i cu nimic mai bună astăzi. Dimpotrivă. Meşterii, atâţia câţi sunt, au mai îmbătrânit cu un an…
Când spun „meşter popular”, îmi vin uşor în minte nume ca Marcel Mocanu, olarul de la Braniştea care duce mai departe meşteşugul tatălui său, ca Elena Neagu, de la Hanu Conachi, care a ţesut o viaţă, aşa cum învăţase, în copilărie, de la mamă. Sau ca Paul Buţa, care nu-i un simplu meşter, ci un cercetător, dar care totuşi a ales nu doar să culeagă folclor, ci să şi creeze mască populară. Şi cam aici se termină lista meşterilor populari cu vizibilitate. Că or mai fi oameni, prin sate, care încă mai ştiu lucra… Nu spunem că n-or mai fi. Dar dacă nimeni nu-i descoperă la timp, înainte să ia cu ei, pe lumea celaltă, meşteşugurile pe care le stăpânesc, tot degeaba-i, pentru cei care vin după noi!
Ca iniţiaţi în meşteşugurile tradiţionale, am mai merita să-i amintim şi pe cei câţiva dogari răsfiraţi prin judeţ, care încă mai ştiu cum se lucra pe vremuri, chiar dacă acum, la treaba lor de zi cu zi, folosesc scule electrice, că-i mai la îndemână. Pe la târguri nu-i vedem, din cauză că dogarul face butoaie numai la comandă. Greu l-ai convinge să cumpere, din buzunar, materiale şi să lege vreo câteva butoaie, numai ca să-şi încerce norocul la un târg.
Şi poate că n-ar trebui să-i uităm nici pe fierarii care încă nu şi-au aruncat de prin ateliere foalele din piele de viţel, vechi de peste o sută de ani. Că le mai folosesc sau nu, astăzi, contrează mai puţin. E mare lucru că încă le au şi că ştiu să "sufle" cu ele în foc! Mai sunt şi maicile care ştiu să ţeasă straie populare. Auzim de ele mai rar, pentru că nu-i locul maicilor pe la târguri, printre grătare şi cazane cu vin fiert! În rest, aproape nimeni nu mai ţine calea meşteşugului tradiţional local. Nimic despre ţesătoriile din vechime, despre dulgeri, poate chiar despre pietrarii care veneau de prin alte părţi să muncească prin zona noastră…
În schimb, apar pe la târguri tot felul de făuritori de arme populare care nu mai au toate ţiglele pe casă sau dulgheri care sculptează Mercedesuri tradiţionale româneşti, rachete tradiţionale româneşti şi tot soiul de jucării care sunt tradiţionale, dar pe la alte popoare.
Cum s-a ajuns aici? Încet şi sigur, cu legi scrie prost, de oameni care n-au nici suficientă educaţie şi nici vreun interes ca noi să ne cunoaştem sau să ne iubim trecutul. Meşterul popular n-a avut, de fapt, nicio şansă să reapară, odată cu democraţia, şi să înceapă să trăiască pe picioarele lui. Acum, puţinii meşteri pe care-i mai avem sunt fie pensionari, fie au, oricum, nevoie de alte surse de venit.
Şi mai urât mi se pare că, pe oriunde apar puţinii meşteri populari pe care-i avem, nu se poate să nu se îngrămădească - cu sau fără autorizaţie, cine ştie - şi câţiva comercianţi de şosete, desuuri şi dresuri. Probabil, toate ţesute la război...
