Şi scot frumos (mereu) din orişicând,
ş-apoi îl dau (pe tot) la totdeauna...
nici nu mă tem şi nici nu-mi pare rău
că iau din toate şi răstorn într-una!
Scot pur şi simplu din mirare, scot
cu inima la cine mă aşteaptă
şi mă primeşte-n suflet şi în vis...
şi mă ascunde-n lacrimă şi-n şoaptă!
Nimic mai cald şi blând nu poate fi
decât adâncul clipei pentru care
adun şi-mpart frumos, apoi mă pierd
în fulgerarea ei mântuitoare!
Nimic mai trist şi mai scăldat în dor
decât un ochi cu lacrimile goale...
când l-a uitat (amarul) şi l-a plâns
pe cel ascuns n-adâncurile sale!
Mai scot frumos, mai este...încă nu-i
timpul şi vremea notelor de plată!...
Când, uneori, mai dau şi de urât,
îl smulg (pe tot) şi-l dau la niciodată!
