Prevederile referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti s-au modificat o dată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, când legislaţia românească s-a aliniat celei europene în privinţa raporturilor de familie. Conform art. 397 Cod civil, după divorţ, autoritatea părintească revine ambilor părinţi, cu excepţia cazului în care instanţa decide altfel.
În practică, ne confruntăm adeseori cu solicitarea de a obţine autoritatea părintească exclusivă, însă acest lucru poate fi hotărât de judecători doar în situaţii speciale. Articolul 398 din Codul civil prevede faptul că, dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa decide ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi, iar celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.
Persoana interesată trebuie să se adreseze instanţei prin formularea unei cereri de chemare în judecată, care va avea ca obiect exercitarea autorităţii părinteşti exclusive. Nu există un termen limită de introducere a acestei acţiuni. Aceasta poate fi formulată oricând, până la momentul la care copilul devine major. Cererea de chemare în judecată trebuie să conţină toate elementele prevăzute de lege (datele de identificare ale părţilor, obiectul cererii, motivele şi probele pe care se sprijină fiecare capăt de cerere).
Motive întemeiate
Motivele la care se referă art. 398 Cod civil nu sunt enumerate niciunde în legislaţie. Cu toate acestea, practica a statuat câteva situaţii care pot fi privite de instanţa de judecată ca temeinice în vederea acordării custodiei unice. Spre exemplu, în cazul în care părinţii nu convieţuiesc şi există probe concludente din care să rezulte că doar unul dintre ei se ocupă de creştere şi educare, iar celălalt nu este de găsit pentru a putea fi consultat în probleme urgente ce îl privesc pe minor, instanţa poate decide ca autoritatea părintească să fie exercitată de părintele alături de care copilul locuieşte în mod statornic. De asemenea, un alt motiv întemeiat poate fi reprezentat de dezinteresul arătat faţă de minor. În situaţia în care comportamentul arătat faţă de copil periclitează dezvoltarea fizică, psihică, spirituală, morală sau socială a acestuia, este important ca acest aspect să poată fi dovedit prin probe, în vederea obţinerii autorităţii părinteşti exclusive.
Soluţionarea cererii
Instanţa de judecată poate admite o cerere de exercitare a autorităţii părinteşti exclusive numai dacă se constată, în urma administrării probatoriului, că admiterea ei este în interesul superior al minorului. Aşadar, motivele enumerate sunt cu titlu de exemplu, fiecare speţă în parte urmând a se supune dispoziţiei instanţei.
În cazul în care judecătorii au hotărât, în prealabil, decăderea unui părinte din exerciţiul drepturilor părinteşti, procedura este mai simplă. Instanţa nu mai trebuie să dispună, ci doar constată faptul că exercitarea autorităţii părinteşti se exercită exclusiv de părintele nedecăzut.
