* Greşeli de începător *
Ce faci când până şi viciile ţi se refuză? E ca şi cum nu ai mai avea acces la păcat, deşi în inima ta ai rămas aceeaşi persoană incapabilă de auto-respect.
Mi-am dorit, la împlinirea unui an de lepădare de fumuri, să mă îmbăt, programat, tehnic, cu o ţigară. Am mers către primul pachet care mi-a ieşit în cale. Am aprins-o. Nu mă deranja.
Am tras şi am înghiţit fumul ca un liceean bubos. Ce dracu’ se întâmpla?! Doar aveam o dexteritate în ale fumatului, bine fundamentată în decurs de 16 ani, de mă uimeam până şi pe mine.
Aburii albi îmi cutreierau neliniştiţi plămânii. Am continuat s-o fumez, sperând să o bucur pe dependenta din mine.
Am variat fumurile, intensitatea cu care trăgeam, am aşteptat gândurile cald-vaporoase care mă umblau când obişnuiam să fiu profundă, cu ţigara în mâna dreaptă şi privirea peste freza interlocutorului.
Încercarea şi moartea ei
M-am reîntors la calculator cu toţi creierii muiaţi. Aş fi vrut să mă culc, să uit de accidente, de furturi, declaraţii.
M-am trezit cu pumnul băgat între dinţi, înăbuşnindu-mi icnete. Complimentele „Da’ ce galbenă eşti! Te-ai dat cu o cremă nouă?”, au început să curgă ca la concurs.
Ca un copăcel nedumerit, m-am ridicat şi am avut de ales din scurt – să mă duc la baia de pe etaj, sau să cobor şi să mă ascund într-o budă mai puţin circulată?
Am ales corect, cu singurul risc că în timp ce coboram scările aş fi redecorat fericită întreg universul în culori pale.
Indicator rutier de vicii
Unde se duc viciile, când se duc? Că cică suma lor rămâne constantă, deci nu aş putea, în ruptul capului, să fiu mai fină decât am fost până prin 2009.
Nechibzuită financiar am rămas – criza nu face decât să-mi accentueze depresiile care mă cuprind în faţa rezervelor golite cu o săptămână-două înainte de salariu, pentru că tocmai am văzut o bluză magnifică, pe care nici n-o port, dar îmi trebuie, că poate mă îngroapă cu ea.
Îndrăgostită de lucruri efemere – reviste lucioase, cărţi, filme, muzică, farduri, pantofi, creme, săpunuri, alimente bio, Omega 3 – am rămas.
Iubirea mi-o trăiesc însă fără plonjoane demente, semi sinucigaşe şi ţepuşe înfipte emo-tistic, pentru autenticitate, sub pielea inimii.
Profesional simt mări mereu imprevizibile, mereu albastre, mereu noi, mereu ale mele.
Prietenii au dispărut cum au apărut, iar în locul lor au crescut unii noi, mai buni, mereu mai buni, parcă up-gradaţi de suferinţe şi dezamăgiri.
Mai bine
Îmi ţin frica de dezamăgire mai aproape decât nevoia de a întinde mâna.
Şi recunosc, detectivul lăuntric este mult mai nemulţumit de mine acum, când totul e limpede şi lipsurile spirituale evidente, decât înainte, când răspundeam prezent la sentimente cu iz bolnăvicios, furt, înşelat, prietenii cu sens unic şi nori halucinanţi, de iad pufos, de ţigară.
