“Peisaje şi alte sentimente”, volumul de debut al lui Laurenţiu Pascal (Fundaţia culturală Antares, Galaţi, 2014), este un mic şi delicat tratat asupra privirii şi al (in)cantării. Un acelaşi act de credinţă traversează toate poemele volumului, o aceeaşi capacitate de a distila realul în esenţe tari şi ameţitoare, o aceeaşi capacitate de a produce confuzie voită între feliile realului, şi de a ultragia logica prin mângâiere. Aceste “Dreamsongs” lipsite de încrâncenare sunt, fiecare dintre ele, mici pasaje incantatorii prin care căpătăm acces la o lume de minuni, aşa cum trec ele şi lasă urme prin patriile interioare ale poetului.
Primul poem al volumului, în care eu am văzut simultan o artă poetică şi un mic tratat de ontologie, este acel “rabbit hole” prin care vom trece în lumea fantasmatică şi onirică a lui L. P. (s-a vorbit, de altfel, despre influenţa suprarealismului de factură naumiană asupra poeziei sale): “ceara lumânării adoarme în fereastra mea A4/… am lăsat o aripă răsucită în butuc/ şi instrucţiuni de mângâiat cuvinte/ pune-ţi gândurile în cuier/ şi îţi voi prinde oftatul înainte să cadă” (“Ospitalitate”).
Tărâmul alchimic al lui L.P., un tărâm în care s-a aflat secretul transformării a orice în orice, este o ţară dobândită greu, la capătul unor eforturi sistematice pe care le mai putem bănui doar în oboseala sensibilă şi discretă a poetului. Lumea lui L.P. este deopotrivă senzuală, fără a fi deplasată, erotismul versurilor sale îşi are carnea doar ca pretext, e un erotism redus la nervurile sale esenţiale, este un ceremonial al privirii. Astfel, în parcursul fulgurant de la o buză la alta a iubitei traversăm spaţiul diafan ce desparte o lume de alta (Paradisul de Infern?): “braţul subţire subţire se ridică aproape/ aproape de buza uşor umedă, uşor roşie/ şi suie cu două degete de la o lume la alta” (“Peisaj cu gesturi”). Senzualitatea aceasta debarasată de dorinţă se întinde uşor, cu răbdare de cuceritor, asupra lumii, privirea aceasta care vrea, fără concupiscenţă, mătură delicat străzile, stârnind şi celelalte simţuri, până când acestea devin târziu, loc de întâlnire al primilor şi al ultimilor oameni. Şi toate acestea în mirosul cafelei, această tămâie a sanctuarurilor apostate: “când cerul se dezmorţeşte de noapte/ lângă Piaţa Domnească miroase a cafea/ vântul adie mereu nou şi în curând/ de ajungi acolo opreşte, apropie-te, atinge/u n palton mai vechi decât primul meu cuvânt.” (“Încet şi rar”).
În aceste mici spectacole ale visului, puse la cale pentru poetul îndrăgostit şi pentru iubita lui schematizată dureros, dar tandru, până la hotarele spectralităţii, există mereu pericolul resorbţiei în neant, dez-lumirii, alunecării din minune, pericolul perpetuu al “derulării clipelor”: “Dimineaţă/ se desenau lent în lumină pereţii/ cearceaful, umărul tău/ ochiul meu călare îţi fuma aerul/ trăgea adânc în piept/ să nu îţi pierzi aripile/ sub derularea clipelor” (Trepte de lumină”). Există deopotrivă în poemele lui L.P. o adiere de nefiinţă care se preumblă precum duhul in-creaţiei pe deasupra apelor: “de peste umăr, o respiraţie îmi mâzgâlesc conturul/ se rostogolea precum un ecou/ feminin până în dreptul pieptului se rostogolea”, aşa cum există şi paradoxul central al opticii onirice: în oglinda apei/ visului se vede cel mai clar, dar ea este cel mai uşor de tulburat.
În ciuda sensibilităţii de factură modernă, L.P. pare să creadă clasic în virtutea poeziei de a (re)virginiza privirea, în posibilitatea jocului secund, mai pur: “am privirea dezbrăcată şi simplă, aproape albă” (“Fotografia cu punct”) sau “cu degetele roase de cerneluri şi alte suferinţe/ deschid fereastra de la o lume la alta” (“Peisaj în cinci versuri”). Poezia este de aceea, pentru L.P., cale (îndoielnică?) spre mântuire şi nostalgie de pe când în grădina Raiului trăiau ferice şi deplin Laurenţiu şi Işa. Cu o pudoare evidentă, poetul strecoară aceste pretenţii enorme sub forma unor trimiteri discrete, ca un copil care cere în glumă favorul vieţii sale: “instabil e simţul când un vers te roagă să-I fii poet,/ pui degetul la tâmplă/ şi încerci dansul pentru mântuire” (Peisaj fără recoltă”).
Inegale, ascunzând perle şlefuite, dar şi stângăcii (“noaptea e cât gardul” e un vers care strică o poezie superbă), poeziile lui L.P. vestesc un poet de la care vom avea ce aştepta pe viitor. O facem, cu emoţionată anticipare.
