Cartierul Barboşi, rupt de lumea modernă a Galaţiului lui 2013, te întâmpină cu o haită de câini, ce te privesc suspicios, ba te mai iau şi la alergat dacă le pari un pic suspect. Trei magazine, aşezate strategic în faţa staţiei de autobuz, animă zona ce ar fi pustie la primele ore ale dimineţii, dacă, din când în când, uşa lor nu ar fi deschisă de câte un cumpărător sau de cei câţiva întârziaţi care-şi beau cafeaua sau, după caz, băutura, urmând să plece la casele lor. Traseul 31 este singurul care face legătura cartierului Barboşi cu oraşul european care se doreşte a fi Galaţiul. Alături de staţie, Gara Barboşi, departe de a fi ce-i spune numele, atrage prin vechimea clădirii, a geamurilor crăpate pe alocuri şi a câtorva oameni ce-şi fac de treabă prin zonă.
Trecând prin staţia de autobuz şi îndreptându-te spre străduţele care compun tristul cartier Barboşi dai nas în nas cu o „uliţă” avansată de Primăria Galaţiului la rang de stradă.
Strada Lunca Siretului îşi merită numele pentru că într-adevăr este a Siretului. Neasfaltată şi plină de gropi, strada arăta jalnic, iar cei câţiva oameni care s-au încumetat să iasă din case, joi, 3 octombrie, nu ştiau la ce să fie atenţi mai întâi: la maşinile care treceau sau la gropile inundate cu apă care abia dacă le lăsau o palmă de loc pentru a putea fi evitate.
Culmea este că deşi au Siretul aproape, iar apa chiar le strică zilele atunci când plouă, locuitorii cartierului Barboşi se plâng tocmai de faptul că nu au apă potabilă şi canalizări. De ani buni, oamenii aşteaptă ca toţi cei care au ştiut să-i găsească atunci când au avut nevoie de votul lor, să facă exact ce au promis - să-i lege de civilizaţie. Singura utilitate pe care o au cei de aici este curentul electric, restul reprezintă doar un vis puţin probabil de a fi realizat.
„Lunca Siretului” este neasfaltată, iar casele în faţa cărora „staţionează” gropile pline cu apă sunt apărate în funcţie de cât de bogat este proprietarul sau de cât de ingenios pentru a-şi „monta” un „dig” din roţile unei maşini, bolovani şi pietriş, fiecare după posibilităţi. Uliţa „Lunca Siretului” se înfundă într-un maidan plin de gunoaie, unde, culmea, tronează o pancartă pe care stă scris: „Interzis depozitarea gunoiului”.
Ieşind de pe această stradă, intrăm pe alta, însoţiţi de altă „grupare” de câini, care îţi dă de înţeles că orice tresărire suspectă este pasibilă de o compostare pe cinste din partea colţilor pe care-i afişează ori de câte ori aud hămăiturile celorlalte patrupede închise în curţi. Aceeaşi imagine dezolantă: buruieni, locuri neîngrădite şi neîngrijite, dar pline cu verdeaţă care par să adăpostească cine ştie ce animale ciudate. Ne bucurăm că există totuşi asfalt şi putem parcurge drumul oarecum în siguranţă, asta până ajungem la prima uliţă perpendiculară, care emană un pic de civilizaţie. Ne încumetăm să trecem peste balta înfiinţată ad-hoc după ploaie şi alergăm după o bătrână care, doar cu sapa în mână, se încumetă să plece la drum. Sapa este „arma secretă” a bătrânei. Pe de o parte o salvează de eventuala furie a unor câini, pe de alta se poate ajuta atunci când apa umple gropile, aşa cum se întâmpla joi. Tudosia Apostu are 75 de ani şi locuieşte în zonă de peste 20 de ani. Femeia ne lămureşte scurt. Nu a avut niciodată apă potabilă. „Au venit unii anul trecut, s-au făcut nişte tabele cu cine vrea apă. Au plecat şi duşi au fost, nu i-a mai văzut nimeni de atunci. De când mă ştiu eu aici, nu a fost apă şi asfalt”, ne-a spus bătrâna, care apoi a plecat într-ale ei, pe „strada” ce duce spre Siret.
Am mers şi noi spre Siret. O cărare îngustă, străjuită de buruieni stă între case şi apa râului. Astă-primăvară, apa a ajuns până aproape de locuinţe. Chiar dacă stau aici doar în perioada călduroasă a anului, oamenii recunosc că singurul lucru deranjant este lipsa apei potabile. „N-avem apă potabilă. De băut, cumpărăm apă plată şi de consumat se duce soţul cu maşina şi aduce. Noi suntem aici pe mal şi suntem oarecum izolaţi, nu prea ne-a interesat, că nu locuim aici tot timpul, dar am înţeles că s-au făcut nişte tabele pentru apă şi gaze. Mă îndoiesc însă că o să se facă ceva. Apă aveam înainte, la înţelegere cu cei de la Priză, însă după privatizarea Combinatului nu mai avem acces. Când Siretul este limpede, tragem apă cu pompa, o punem în bidoane, şi o folosim, după ce se decantează, pentru spălat oale, cratiţe”, ne-a spus Gabriela Cuzmin, mai norocoasă decât ceilalţi, pentru că poate pleca oricând din Barboşi.
Nu acelaşi lucru îl pot face şi cei „legaţi de glie”, pentru că acolo au gospodăriile, proprietăţile pentru care plătesc impozite şi taxe, care nu sunt deloc mici. Plecăm din cartier şi nu putem observa că pe stâlpi încă mai tronează semne ale campaniei electorale. Două afişe mai sunt încă prezente, iar de pe acestea zâmbeşte chipul unor politicieni. Este un semn că au fost pe aici şi atât.
