Nu este deloc lipsit de adevăr că părinții şi mediul familial influenţează dezvoltarea şi comportamentul unei persoane pentru toată viaţa. Psihologii specialiști în relațiile copii-părinți au identificat patru mari modele de parenting. Stilurile de parenting variază în funcţie de diferiţi factori. Câţiva dintre cei mai importanţi sunt temperamentul părintelui, respectiv, cel al copilului şi modul în care părintele a fost, la rândul său, crescut. Presiunea socială este, de asemenea, un factor deloc de neglijat, fiecare epocă având propriul curent preferat în aceasta privinţă. Iată care sunt cele patru tipuri de parenting, care, de cele mai multe ori, se regăsesc, în viaţa reală, combinate în diferite proporţii.
Părintele autoritar
Părinţii autoritari îşi învaţă copiii să fie ordonaţi, disiciplinaţi, respectuoşi, perfecţionişti. Deşi, la prima vedere, acestea ar reprezinta un avantaj, pe măsură ce copilul creşte încep să se vadă şi dezavantajele. Un copil crescut de astfel de părinţi nu este foarte maleabil şi nici foarte sensibil la dorinţele altora. Este foarte critic cu ceilalţi şi va avea dificultăţi în a comunica. Va fi, de regulă, lipsit de iniţiativă, căci se va teme să nu greşească, dar va fi şi veşnic nemulţumit, pentru că perfecţionismul sădit în el îl face să vadă că nu se ridică la înălţimea aşteptărilor. Există şi un alt mare dezavantaj pentru aceasta tipologie de părinţi şi copii. Pentru copilul părintelui autoritar, „a greşi” e sinonim cu „a fi un ratat”. Preocupat de „ce va zice tata (mama) când va afla?”, copilul crescut de părinţi autoritari va tinde să mintă pentru a-şi masca greşelile.
Părintele indiferent
Sub masca părinților ”cool”, care-şi lasă copilul să-şi dezvolte personalitatea, se ascunde de cele mai multe ori un părinte indiferent. Copilul se va baza doar pe experienţa lui, dar, pentru că nu are repere şi nu a fost îndrumat, va creşte crezând că părerea lui nu contează şi că este prea puţin important. Va avea o stimă de sine scăzută, ba chiar va deveni timorat. Pentru că a fost obişnuit să facă lucrurile după cum îl duce capul, după ce va ajunge la vârsta adultă, chiar dacă va constata că nu se descurcă şi că ar avea nevoie de nişte sfaturi, nu va fi dispus să le asculte. Este, de fapt, o revoltă împotriva trecutului în care nu a primit acele sfaturi la timp şi de la cine conta cel mai mult pentru el.
Părintele protector
Dacă sarcina a survenit la o vârstă înaintată sau copilul a avut probleme (de sănătate, etc.), părinții tind să exagereze cu iubirea şi atenția. Părintele protector are impresia că este un părinte bun, dar, odată cu trecerea timpului, copilul se simte sufocat şi are tendinţa să se îndepărteze. Copilului îi va fi din ce în ce mai greu să împărtăşească informaţii şi să vorbească despre problemele sale cu părintele protector, de teamă că acesta nu-l va înțelege sau că se va îngrijora prea tare. Astfel, copilul va învăţa să aibă o viaţă secretă, ascunsă de familia lui.
Părintele democrat
În teorie, aceasta este tipologie de părinte de pe urma căreia copilul beneficiază cel mai mult. Un astfel de părinte este suficient de indulgent, flexibil şi deschis spre nou, însă este în acelaşi timp suficient de autoritar pentru a impune o disciplină riguroasă. El îi încurajează copilului independenţa, îi respectă opiniile şi personalitatea şi îi trasează sarcini pe măsura vârstei şi abilităţilor sale. Copilul crescut de un părinte democrat va fi echilibrat emoţional, va comunica eficient, va fi creativ, va putea lua decizii şi va avea iniţiativă. Cu toate că în aparență stilul democratic are numai avantaje, prezintă şi un mare dezavantaj - unui copil crescut astfel îi va fi greu să se adapteze la normele societăţii, mult mai riguroase decât cele cu care a fost obişnuit în copilărie. Având o stimă de sine crescută, copilul se va adapta greu într-un mediu în care nu poate lucra la toată capacitatea lui şi va avea o problemă cu respectarea autorităţii, nu va putea păstra un serviciu prea mult timp, pentru că va fi tipul de angajat incomod, care va avea nevoie de un şef cel puțin egal, pentru a-l putea respecta.
Concepte importante în parenting
Termenul de ”parenting” este utilizat pentru a îngloba tot ceea ce este direct au indirect legat de creşterea şi îngrijirea copilului. Este, de fapt, un fel de ”cuvânt-umbrelă” care acoperă o multitudine de aspecte, de la îngrijirea propriu-zisă a copilului (alimentație, igienă etc.) până la comunicarea cu cei mici şi disciplinarea lor. Iată alți termeni importanți în domeniul parentingului:
Attachment parentingul reprezintă o metodă care are ca scop stabilirea unei legături intuitive, psihologice şi emoţionale între copil şi adult. Părinţii evită pedepsele, în special pe cele fizice, şi încearcă modificarea comportamentului prin interacţiunile care recunosc nevoile emoţionale ale copilului.
"Copilul ucenic" este un concept care se bazează pe educarea copilului prin expunerea sa la activităţi cât mai diverse, de tipul lecţiilor de muzică, pictură, canto, etc. Copilului i se prezintă diverse oportunităţi, astfel încât acesta va dobândi competenţe multiple, pe măsură ce se apropie de vârsta adultă.
Parentingul exagerat este cel caracteristic părinţilor care vor să se implice în absolut toate aspectele vieții copiilor lor.
"Părintele elicopter" este o noţiune pentru părintele care îndepărteaza orice obstacol din calea copilului său, uneori chiar înainte ca acesta să apară. Dezvoltarea tehnologiei îi permite părintelui de acest tip să-şi monitorizeze foarte îndeaproape copiii, prin intermediul internetului sau al telefonului.
Parentingul relaxat îi îndeamnă pe părinţi să planifice şi să organizeze cât mai puţin viaţa copiilor lor şi să-i lase să exploreze în ritm propriu.
Având în vedere faptul că nevoile, mediile în care trăiesc şi pentru care se pregătesc copiii sunt diferite, nu există o metodă universal valabilă. Importante sunt doar echilibrul şi stabilitatea în interiorul familiei.
