Nebunia din „mai 2011” a început să prindă contur pe 18 septembrie 2010. Etapa a opta, meci acasă cu vicecampioana Unirea Urziceni, Viglianti a marcat repede (minutul 5), dar a urmat egalarea şi lucrurile părea că complică la eliminarea lui Iorga (37’). Doar teoretic, pentru că practic s-a pornit tăvălugul roş-alb-albastru şi Oţelul îşi arăta impresionanta forţă a grupului, câştigând cu 4-1. Galaţiul începea să privească România de sus, de unde deasupra nu mai este decât cerul: Oţelul trecea pe primul loc.
26 septembrie, etapa a 10-a, 1-0 la Galaţi cu Steaua. E doar o întâmplare, o situaţie conjuncturală, de moment? Răspunsul trebuia oferit în meciul următor, din deplasare cu Dinamo şi a venit cu un conţinut pe placul fanilor gălăţeni. Gooool Sălăgeanu, avem 1-0 la pauză, intrăm în fibrilaţii. Suntem egalaţi, dar vrem totul. Silviu Ilieeee, câştigăm cu 2-1. Moment memorabil, cine o luase ca o glumă s-a convins. A fost victoria prin care Oţelul confirma că este o candidată fermă la câştigarea campionatului şi intra cu adevărat în cursa pentru titlu.
S-a aprins nocturna
Etapele s-au scurs, rezultatele bune şi punctele s-au adunat şi am ajuns la un alt moment memorabil. Pe 5 mai 2011, meciul de acasă cu Universitatea Craiova a intrat în istorie ca primul jucat vreodată în Galaţi la oră târzie, în noapte. S-a aprins nocturna! Stadionul a fost arhiplin, o sărbătoare superbă în tribune, ca o încălzire pentru ce avea să urmeze peste 10 zile.
Brăneştiul, ufff!
Lupta era strânsă şi am mai avut parte de un meci memorabil din sezonul de poveste 2010-2011, mai ales prin prisma emoţiilor, duse la cote maxime. 9 mai 2011, finalul se apropia, orice pas greşit putea însemna spulberarea celor mai frumoase vise de suporter. Este vorba de un meci în deplasare cu Victoria Brăneşti, care trebuia musai câştigat şi în care chinurile cumplite ale ultimelor minute transformate în secunde de scorul egal (1-1) s-au transformat brusc într-o nouă şi de neuitat explozie de fericire. Trecuse minutul 90, prelungiri puţine, îngrămădeală în careul lor, un fundaş bagă o alunecare printre picioarele lui Punosevac, împinge mingea spre Paraschiv şi... intră. Respiraţie tăiată, privire spre arbitru, arată centrul, victorie, delir!
Finala
Şi am ajuns la ziua cea mare, 15 mai, meciul cu Poli Timişoara, devenit finala campionatului. Stadionul era prea mic pentru pasiunea gălăţenilor, astfel că la Păpădie s-a instalat un ecran mare, unde câteva mii de gălăţeni care n-au avut norocul să pună mâna pe bilet s-au strâns să trăiască clipa împreună. Corner, Antal pune capul, e 1-0, sărim, urlăm, ne pupăm, dar războiul era departe de a se termina. Egalează Timişoara, visul primului titlu din istorie se îndepărtează. Amuţim, dar deruta a fost doar de câteva secunde: O-ţe-lu! O-ţe-lu! Antal îi trimite lui Buş, sprint pe dreapta, centrare, mingea pusă pe capul lui Pena: Gooooooooolll!!! Nebunieeeee! Acum e invers ca la Brăneşti, minutele sunt ore, zile, veacuri. Costin bubuie mingea spre înaltul cerului, arbitrul fluieră, suntem campioni! O mare de steaguri şi fulare roş-alb-albastre a curs peste magnificii Oţelului, fanii invadând terenul gata să-i sufoce pur şi simplu cu toată dragostea lor: “Campionii, campionii”. “La Păpădie, cu toţii la Păpădie!” şi a început singura noapte în care pe strada Brăilei, pe atunci plină de chioşcuri, stocul de bere a devenit zero instantaneu.
