Naoko Matsubara, prezentă cu lucrări pe simezele Muzeului de Artă din Galaţi, mărturiseşte că a fost profund impresionată de mănăstirile româneşti
Prezentă în regalul expoziţional de xilogravură (gravură în lemn), internaţional, de la Galaţi, plasticiana Naoko Matsubara din Canada (Oakville, Ontario) îşi arată tinereţea spiritului, deşi s-a născut acum 75 de ani şi a avut 75 de expoziţii personale în lume! Absolventă a Kyoto Academy of Fine Art în 1960, a plecat în SUA doi ani mai târziu, cu o bursă Fulbright pentru Carnegie Mellon University. Are lucrări în muzee din SUA, Canada, Japonia, Anglia (inclusiv la British Museum), Irlanda, Germania, Austria, Elveţia, Olanda, Mexic. A predat la Pratt Institute of Graphic Art New York şi la University Rhode Island.
- Am căutat în lucrările dumneavoastră şi un sentiment pe care nu l-am găsit însă: dorul, dorul de Japonia natală.
- Interesantă întrebare… Am părăsit Japonia cu multă vreme în urmă… Chiar am publicat o carte despre Kyoto, pentru că din acest frumos oraş vin. Am făcut aceasta atunci când l-am avut pe fiul meu - un copil minunat, dar eu aproape am murit atunci… Eram deprimată şi îmi era dor de tot ce este Japonia. Nu aveam niciun ajutor, a fost cea mai nefericită perioadă din viaţa mea. Şi atunci mi-am spus să fac xilogravuri. A fost un album tipărit la o mare editură japoneză.
- Lucrările dumneavoastră par mai mult europene, unele mă trimit de pildă la Matisse…
- Am fost atinsă de spiritualitatea lui prin culoare. A fost de mare spiritualitate şi s-a exprimat cu atâta simplitate, încât nu pot decât să vă mulţumesc pentru că v-aţi gândit la el, văzându-mi lucrările…
- Sunteţi, desigur, mai aproape, sufleteşte, de mănăstirile asiatice, fiind şi de religie shinto, dar spuneaţi că aţi căutat... icoanele noastre în nordul Moldovei.
- Sigur, tatăl meu a fost preot shintoist… Dar când am intrat în biserici, am început să plâng. Ce m-a atras în mod special la ele a fost faptul că sunt în două dimensiuni.
- Poate apreciaţi… modernismul unei picturi medievale?
- Exact. Dar mai presus de aceasta, simţi că oamenii caută ceva mai presus, pe Dumnezeu… Renaşterea nu mă interesează atât de mult - înainte de ea totul era mult mai frumos… Am văzut de exemplu în Maramureş o mănăstire mică-mică, din secolul XV, cu pictură naivă, minunată, de factură foarte modernă…
- Lucrările grafice din expoziţia gălăţeană le-aţi dublat cu poeme gravate. Ale cui?
- Sunt hai-ku-uri englezeşti. Ale lui un poet faimos, James Kyrkup, care a locuit 25 de ani în Japonia. Am hotărât să lucrăm împreună. Am făcut matriţele pe lemn şi le-am imprimat pe hârtie japoneză (Washi, din fibra a trei arbuşti, netratată chimic, inventată acum peste 1.400 de ani şi rezistentă pentru secole).
- Îmi spuneaţi că aţi folosit lemn din Japonia, din Canada, din Europa. Ştiţi dinainte ce lemn s-ar potrivi unei lucrări anume? Afectiv, nu tehnic.
- Vreau să-ţi spun cum am început să fac xilogravură. Profesorul meu era din Viena şi era căsătorit cu o arhitectă japoneză. Ea ne traducea. Într-o după-amiază ne-au cerut să aducem o bucată de lemn japonez şi ne-au spus: „Mirosiţi lemnul! Nu-i aşa că miroase frumos? Şi acum, cu acest cuţit ascuţit, tăiaţi la întâmplare!” Foloseam cuţitul rotund şi cel triunghiular pentru a tăia la întâmplare. „Bun, acum curăţaţi tot!” Apoi a adus vopsea în ulei, a adus hârtie japoneză fină şi ne-a arătat cum se imprimă: era ceva complet diferit de pictura în pensulă! Ne-a spus: „Acum întoarceţi blocul de lemn pe partea cealaltă şi lucraţi fără îndrumare.” Ne-a cerut: „Acum săpaţi în lemn ceva despre lume, orice, din imaginaţia voastră.” A stat lângă noi. „Wunderbar”, a spus în germană când am terminat: făcusem un dansator chinez, pe care nu-l văzusem niciodată. Este acum expus în Muzeul Colecţiilor din Canada.
- V-aţi descurcat greu cu atelierul în ţară străină?
- Mi s-a dat un atelier minunat: „Poţi lua orice încăpere vrei, fără nicio obligaţie, dar de ce să nu-ţi iei o sală mare, numai a ta?” - mi-au spus. Nu ştiam încă ce vreau să fac şi într-o zi un prieten mi-a spus că este un concert Ravi Shankar, un cântăreţ indian din sitar (vechi instrument de coarde hindus, n.r.). Am fost la concert, am început să tremur, mişcată de muzica sa minunată şi l-am rugat apoi pe prietenul meu: „Adă-mi o bucată de lemn! Vreau să-mi imprim sentimentele”. Mi-a adus cel mai ieftin lemn, am tăiat la dimensiunea potrivită, din care am făcut două imprimeuri într-o lună. Şi când am imprimat, vocea mea interioară mi-a spus: „Nu asta căutai?” Apoi, n-am mai auzit vocea aceasta niciodată… Totul a curs, a curs, a curs firesc spre mine şi şaizeci de ani mai târziu încă mai sunt aici şi fac asta…
