* Ned Orson – Braconierii, Editura Polymnia, Tulcea, 2014
Un roman care te poartă prin deltă, pe malul mării, pe la Galaţi, Piteşti, Aiud, Cavnic, ba şi prin Oltenia ori chiar pe o insulă grecească ar putea suna ca un fals anunţ al unei agenţii de turism care a încheiat vreun contract cu vreo editură… Dar „aventurile” personajelor principale ale scriitorului Ned Orson (pseudonimul lui Florin Istrate) sunt plasate în vremuri tulburi, când Răul, mai ceva ca într-un basm, prin uneltele sale, a pus stăpânire pe meleagurile noastre…
Nici oamenii Deltei, chiar şi de la capătul lumii, acolo unde braţul Sf.Gheorghe se varsă în Marea Neagră, nu vor scăpa de posedaţii de la instalarea regimului comunist, aceşti adevăraţi braconieri de suflete, securişti sau nu, care vor acuza de braconaj nevinovaţi pentru a se răzbuna…
Şi urmează calvarul prin închisorile comuniste, prin lagărele de muncă!
Personaj central este un alt fel de Matei Brunul, dar nu păpuşar de meserie, ci un pescar, nu de oameni, ci cât se poate de normal, Tudor Cernencu, care trăieşte şi o tumultoasă poveste de dragoste cu o ţigancă, Zina, pe care o aduce în satul din Deltă pentru a se căsători cu ea, trezind prejudecăţi, răutăţi, care vor duce la precipitarea evenimentelor, acuzare, condamnare, „ispăşire a păcatului” de a iubi într-o lume în care totul trebuie să fie controlat, supus, umilit!
Bun povestitor şi la fel de bun manager al propriului proiect literar, scriitorul aplică tactici de captare a cititorului care nu pot da greş: iubiri greu încercate, personaje negative care dau fiori (inclusiv o gardiancă sadică, demnă, vorba vine, de cele mai negre povestiri (reale) despre Gulag ori lagărele naziste), întorsături de situaţie, evadări, urmăriri, „partide” de pescuit pline de suspans…
Lipsa de tensiune scade când sunt intercalate planurile cu cei patru tineri veniţi în vacanţă, trimişi mai exact de tatăl influent al uneia dintre fete, care „a aranjat” pentru o cazare… Deoarece cartea începe cu o naştere asupra căreia se revine spre final, dar şi cu sosirea tinerilor în satul dintre deltă şi mare
Încă de la debarcader, unul dintre băieţii tineri, Iuri, student la medicină, este confundat de către unul dintre bătrânii locului… De fapt, este o fantasmă, deoarece omul cu care este confundat nu ar mai fi avut vârsta potrivită. Mai exact, este o asemănare care este primul punct al construcţiei poveştii cu oarecare predispunere pentru o telenovelă, posibilul scenariu (cartea are un ritm cinematografic, poate chiar a fost gândită pentru eventuală adaptare) având toate şansele de reuşită…
Dar, cum spuneam, cei patru tineri sunt mai mult de decor (exceptând o scenă-două), pretext, ei mai mult mâncând, vizitând şi ascultând de la cei implicaţi desfăşurarea… poveştii, Iuri, crescut de o familie, aflând astfel adevărata poveste a părinţilor săi…
Care, după o vreme, nu sunt greu de ghicit cine sunt!
Într-un fel, romanul a fost gândit şi ca o marfă de export (ca un fel de replică şi la primul roman al lui Ned Orson – ca şi pseudonimul, de altfel - , exotic la propriu, „Arhipelagul”), cu tot ce poate fi mai exotic şi atractiv la noi: deltă, munte, poveşti de dragoste ale minorităţilor, implicarea poliţiei politice… Dacă pe coperta a patra George Volceanov face o apropiere de Jean Bart, Radu Tudoran, ca stil ne-am mai putea gândi şi la Ion Agârbiceanu, Zaharia Stancu, Mihail Sadoveanu, de ce nu şi un pic de Jack London sau Hemingway! Ca să nu mai spunem de scenele din închisori ori lagăre, ceea ce arată şi o atentă documentare, momentul în care toţi deţinuţii cântă un colind, în pofida interdicţiilor, fiind cutremurător, nu numai pentru faptul că se sfârşeşte cu omorârea unui tânăr, cel care începuse, cu voce de copil, să cânte…
La un moment dat, apare şi un cuplu mai mult decât pitoresc, hipiot avant la lettre, parcă Mihai şi Sorina, el având studii medicale, cu două fete, care aleg să trăiască ca ţiganii nomazi, cu propria căruţă, ei şi ajutându-i pe Tudor, evadatul, şi pe Zina.
Este unul dintre momentele de un lirism aparte, cum mai sunt şi altele, care relevă spiritul ludic al autorului. Este şi un roman al prieteniei, ca să nu spunem numai al rezistenţei în faţa opresiunii şi a răutăţii diavoleşti, Tudor şi Colea, greu încercaţi prin închisori, intrând în galeria de neuitat a unor astfel de personaje, de la Ghilgameş şi Enkidu încoace…
Trecând peste micile neîmpliniri date mai degrabă de credibilitatea unor situaţii, cartea lui N.Orson poate sta mai mult decât onorabil în compania unor ficţiuni precum „Tema pentru acasă” de Nicolae Dabija ori „Tobele mute” de Emilian Marcu, şi ele inspirate din crunta realitate a gulagurilor sovietice…
Regăsirea din final, dintre copil, de fapt deja un tânăr care ştie ce vrea de la viaţă, şi părinţi este un semn de optimism (ca să nu vorbim maliţios despre semnificaţia happy-end-ului), mai exact de propovăduire a acestuia, după ce scriitorul ne-a făcut să credem că Răul chiar poate învinge, dezvăluindu-se faptul că uneori, cu mari riscuri, „soldaţii” având uniforma Diavolului pot să facă şi bine…
Acel „Haida!” al lui Tudor din ultimul paragraf, strigăt puternic pe o plajă grecească, ne readuce aminte că, parcă, literaturii noastre îi lipseşte un Zorba, care să te molipsească de un chef monstruos de a dansa cu şi precum zeii… Cert este că Zina şi Tudor chiar sunt nişte oameni frumoşi, chiar şi când bătăile pe care le primesc, Tudor „fără număr”, par a nu se mai sfârşi…
