* Petre Barbu - "Marea petrecere", Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014
Scris la tastatura durerii şi neputinţei (de a face ceva cu adevărat esenţial pentru cei condamnaţi la moarte, deseori absurd), cu o nostalgie aparte, trăire a sentimentului unui infern care coboară între noi din când în când, oameni sau personaje, cel mai nou roman al lui Petre Barbu, prin alternanţa planurilor narative şi introducerea unor capitole aproape feerice, dacă nu chiar fantastice, ca să nu vorbim şi despre măcar aparenţa oniric-delirantă a unor consistente fragmente, m-a trimis cu gândul la „Abatorul nr. 5” al lui Kurt Vonnegut…
Este drept că satira este înlocuită cu o critică mai mult decât directă a societăţii de tranziţie de astăzi, iar partea de război mondial care l-a inspirat pe Vonnegut este înlocuită de lupta surdă cu un sistem, medical în primul rând (de aici apropierea spitalelor de abatoare!), iar Tralfamadore, o, da, de ce să nu visăm, este Galaţiul nostru cel de toate zilele, o planetă şi ea, acolo, în univers...
Bref, ce aţi face când, ca într-un blestem de coşmar, membrii familiei ţi se îmbolnăvesc pe rând de cancer, dispărând unul după altul!? Aşa păţeşte Leonid Damian, jurnalist la „Advertising Age”, personajul care relatează, care dialoghează (imaginar sau nu) cu toţi bolnavii, morţi sau nu, dincolo de timp (pentru tralfamadorieni, totul există simultan, în consecință, toată lumea este tot timpul în viață, sau, am adăuga noi, în moarte sau în lupta cu boala), apăsat de un insuportabil sentiment al vinovăţiei abstracte (la pagina 67 i se spune „sentimentul vinovăţiei neputincioase”), „beneficiind” şi de o soţie care nu înţelege complexitatea dramei bărbatului.
Marea şansă este apariţia unui copil, cu puţin timp înaintea morţii mamei eroului. Miruna, care îl ajută pe Leonid Damian, fiul lui Dumitru, tatăl tiranic, care ajunge să fie bătut chiar de către urmaş, pentru mizeriile pe care le făcea mamei: „Ne-am lovit, ne-am bătut şi ne-am judecat şi dincolo de moarte. Părinţi şi copii, care se iubesc şi se urmăresc unii pe alţii, care pe care, ca într-o junglă, până se sfâşie din dragoste şi ură.” (p.244).
Miruna, despre a cărei privire-iubire ar fi vrut cu adevărat să povestească autorul, privire născută din alte şi alte priviri, dar peste care tăvălugul ceremonialului morţii şi al amintirilor îl smulge de lângă fiinţa cu adevărat iubită, avalanşa neantizării condamnându-l la scrierea unuia dintre cele mai teribile romane ale tranziţiei, unde speranţa abia poate fi apărată de o fetiţă care „se pierde” în curtea şcolii (primul pas spre alte şi alte despărţiri), un ursuleţ de pluş alb, un bărzoi, personaje de poveste în poveste, pentru care atingerea Cerului este chiar o necesitate şi o posibilitate.
În timp real (totuşi), acţiunea se desfăşoară între momentul aflării morţii surioarei, femeie fără prea mare noroc în dragoste, Olga, de 44 ani –-veste dată prin telefon de o rudă din Galaţi, Leonid aflându-se în metrou - şi seara de după înmormântare, când eroul se pregăteşte să se întoarcă în Bucureşti. „Trei zile”, ultimele trei zile deasupra pământului ale surorii sale, trei zile de iarnă, în care, totuşi, Leonid va fi „copleşit”, în pofida încurajărilor din ultimul mail primit de la Olga.
Trei zile în care vor fi „depănate” amintiri, în care se ţese „saga” oarecum banală a familiei Damian, care locuia în cel mai înalt bloc din Ţiglina IV, trecându-se prin evenimente petrecute înainte de 1989, în timpul revoluţiei şi după, un puternic personaj apărând cu acest prilej, Iulian Bolozan, personaj simbol al superparvenitului de după „Revoluţie”, înmănunchind în construcţia sa „modele” ale tranziţiei, unele de recunoscut (un Chelu, de pildă, prin revoluţia sa „de cabluri tv”), personaj de o forţă cu totul aparte, amintind de acel personaj interpretat de Daniel Day-Lewis din „Va curge sânge” (după „Oil!” de Upton Sinclair), activist de partid (comunist) care se îmbogăţeşte prin diverse mijloace după 1989, care este „legat” concret, dar şi misterios de Damieni, chiar şi printr-o bizară şi abia schiţată poveste de dragoste cu Olga…
Leonid, care îl cunoştea de pe vremea când lucra la revista studenţească „Orientări”, îl reîntâlneşte, se pare, în cele trei zile în care, chipurile, pregăteşte înmormântarea Olgăi. „Întâlnirea” şi întâmplările care par a urma (dacă nu sunt doar rodul unor „pomeniri” avant-la-lettre stropite cu multă, multă votcă, cum s-ar sugera) sunt demne de imaginaţia unui Fellini sau Marco Ferreri, cu a sa „Mare crăpelniţă”… Acţiunile de promovare ale unei mărci de votcă, care mai de care mai costisitoare şi mai kitsch, printre care şi voiajul unei garnituri de tren de lux (de unde, probabil şi coperta, la care se adaugă vorba celor din Galaţi, conform căreia cel mai bun medic din Galaţi este „trenul de Bucureşti”!), transformă mai mult sau mai puţin şi moartea Olgăi într-o mare pomenire, oarecum kafkiană, şi pentru că personajul narator mărturiseşte: „…eu nu pot să am grijă de cei din jurul meu. Eu ştiu să mimez. Şi prefăcătoria asta mă înspăimântă.” (p.68). Neputând fizic ajuta, personajul pomeneşte metafizic, nu numai sora, ci şi, literar, un străin camusian, la pagina 153… Dacă mai adăugăm, sper că nu premonitoriu, dispariţia (prin aparentă surpare, subiect la modă la noi!) unui bloc, a infrastructurii unui supermarket, dar şi a unei uzine (care vor reapărea spectaculos, dar nu stricăm surpriza!), cred că este de ajuns pentru a vă trezi interesul pentru această nouă Carte/Curte a Miracolelor care este România în mic, Galaţiul, scuzate să ne fie jocurile de cuvinte poate necuviincioase care fac parte din jocul de promisiuni şi iluzii pe care-l jucăm pentru a nu ne descoperi sufletul cu adevărat, sufletul care ştie prin ce păcătuieşte întruparea: iubeşte mai mult trecutul în care se simte nemuritor decât mântuirea vieţii veşnice!
Rare cărţile despre cum putem să nu ne recunoaştem „nici fiinţa”!
CITEŞTE ŞI: Când lumea nu aparţine nimănui sau… mica apocalipsă după Brăila
