* Geraldine Ghineţ - Luna ielelor, Editura Phoebus, Galaţi, 2013
Un micro-roman non-conformist propune scriitoarea Geraldine Ghineţ, cunoscută până acum doar ca poetă, salutată călduros în acest rol de către Liviu Antonesei. Cartea începe în forţă, anunţând-o pe Geraldine Ghineţ ca pe o posibilă Daphne du Maurier sau o urmaşă a unui Mircea Eliade sau Vasile Voiculescu: o bătrână misterioasă, pe o plajă, pare a provoca un atac al pescăruşilor asupra unui copil. Şi pentru că am dat nişte nume, căzând iar în ispita comparatismului, mai dau trei: Blecher, Mateiu Caragiale şi St.King, deşi părţile de memorialistică indirectă te pot duce cu gândul şi la Ionel Teodoreanu sau Simona Popescu din „Exuvii”. Constructori de lumi (literare), de atmosferă… Unde fantasticului i se dă ceea ce este al lui.
Geraldine Ghineţ este, în felul ei, un magician (dar nu în sensul de circărie ori ca la John Fowles!): nu numai, după cum observă Cezarina Adamescu în prefaţă, pentru că dă magiei ceea ce este al ei, magia şi descântecul fiind la ele acasă. Dar chiar dovedeşte că arta cuvântului poate exista, cu toate slăbiciunile acestuia! Şi că se poate povesti ceva, de pildă o poveste de dragoste, total altfel decât am fi obişnuiţi… Aceea dintre Matei şi Doina, un cuplu care va forma o familie, fiinţa iubirii lor, copilul atacat de către pescăruşi în primul capitol fiind al lor… Un băiat, Radu, care va moşteni capacităţile paranormale (să le spunem astfel!) ale părinţilor…
Oarecum ca în filmul „Stranger than fiction”, planul real se intersectează cu cel fantastic, intervenind şi onirismul, dacă nu am putea vorbi chiar de un soi de freudism la fel de nonconformist, Doina fiind un personaj „bântuit” de anumite vise „repetitive ce păreau la un moment dat să fi pus stăpânire pe” ea, părinţii cheltuind destul de mult pe şedinţele ei de psihoterapie.
Sunt şi personaje secundare memorabile (poate şi pentru că iniţial s-a vrut o carte de proze scurte, dacă nu mă înşeală memoria), precum acel Andrei răpit (probabil) de iele, Clara, studenta sinucigaşă, fiinţele mitologice având rolul lor bine gândit în economia cărţii, fiind numite ba iele, „zâne de păpădie”, „nimfe”, mai apărând şi spiriduşi, uriaşi… Oarecum, cei doi, Doina şi Matei, se potrivesc (şi) pentru că au avut sau au acces la lumea sau lumile paralele sugerate („ambii părinţi experimentaseră stări similare”, p. 100), visele fiind o poartă către altă realitate… În al doilea text, „Miros de toamnă”, Matei, încă un copilandru, prinde „o zână”, care rămâne condamnată să rătăcească printr-un cimitir, până este reîntâlnită de către erou, după zece ani, ea revenind însă, cititorul trebuind să fie atent şi să se reîntoarcă chiar şi la primul capitol, pagina 80 fiind deosebit de importantă pentru înţelegerea sugestiilor… Sau poate este doar visată… din nou!? Nu se intră în amănunte, explicaţii, totul este mai mult sugerat (ca în toată cartea), câte o frază, uneori scurtă, dă chei pentru posibile interpretări. De pildă, ca să ne întoarcem la primul text, într-un coşmar, Doinei i se relevă faptul, oarecum faustian, că este nevoie de sufletul ei pentru a-şi salva copilul, bătrâna „continuând” rânjind, spunând despre copil că este „captiv între lumi”. Iubirea celor doi - dar care iubire nu este aşa oare? - este şi ea „între lumi”, ajungând într-un fel să deranjeze (vechii greci se fereau să-şi arate fericirea pentru a nu-i face invidioşi pe zei!) pe… Stăpâna Apelor, care „dormise două secole şi ar mai fi dormit încă trei, însă conversaţia îndrăgostiţilor o trezise. Cuplul nu observă luminiţa sprintenă care se agita de colo-colo, aruncând blesteme asupra lor:
- Cum îndrăzniţi să tulburaţi somnul Zânei Apelor? Ah, muritori… nefericită să vă fie dragostea! Să rătăciţi toată viaţa şi iubirea să nu vi se împlinească!” (p. 40). Uneori, putem să ne gândim şi la fenomenul metempsihozei (sau la deviaţii ale acestuia), „uriaşa” care-i apărea în unele vise (tot repetitiv) putând fi şi „altceva”: „Povestea cu uriaşa mă neliniştea, deoarece se derula cu o precizie de peliculă de câteva săptămâni. Mă trezeam epuizată de zbuciumul eroinei mele, ca şi cum, la un moment dat, ne-am fi contopit fără să ne dăm seama. În unele dimineţi, când visam episoade în care oamenii aruncau cu diverse obiecte în uriaşă pentru a o izgoni, mă trezeam cu vânătăi pe corp. Matei, încercând să mă liniştească, le explica prin partidele de sex nebun, însă eu ştiam că nu e aşa.”
Alternanţa italicelor şi a caracterelor normale ajută cititorul să se descurce în acest labirint, vârtej de carte, mai că ai fi ispitit să spui „carte-zână”, dacă nu chiar „Carte-femeie”, praf de iele, Geraldine Ghineţ aplicând parcă şi tehnici de scenaristică, de cele mai multe ori „tăind” firul naraţiunii, când acesta pare să lâncezească…
Dacă Doina este sau nu o reîncarnare a unei zâne sau altceva rămâne să descoperiţi (sau nu) singuri… Cert este că nu avem de-a face cu o carte pentru cititori leneşi ori numai pentru zâne bune cum se întâlnesc doar prin basme. Eroina spune la un moment dat (p. 95-96): „Eu nu sunt ceea ce crezi.” Oarecum şi cartea ar putea să fie astfel, poate cuprinzând (şi) amintirile unei zâne numite „Cea făr’ de Culoare”, nemeritându-i soarta de a fi închisă sub un borcan oarecare al uitării.
O carte care poate face chiar şi statuile să se mişte sau… să viseze, cu personaje hipersensibile (Clara, la pag. 87, ne aduce aminte de balerina din „Black Swan”), în care relativitatea spaţiului şi a timpurilor este personaj central, în care realitatea se topeşte deseori, nu numai în scenele erotice, într-o magie care acum chiar ne este imposibil de definit. Dar poate autoarea chiar este şi ea o zână care mai că ar îndrăzni să mărturisească câte ceva despre incredibil şi imposibil!
CITEŞTE ŞI: Când lumea nu aparţine nimănui sau… mica apocalipsă după Brăila
