Dragă amantă, recunosc, nu ţi-am mai scris de când m-ai prins cu amanta de la contabilitate. E mult de atunci. În speranţa că mă vei ierta, îndrăznesc să-ţi scriu două. Prima-i un fel de invitaţie directă. A doua-i un fel de supărare universală. Dacă mă ierţi, promit că am să fiu cel mai fidel din lumea asta. Iată cum sună şi cum arată prima scrisoare!
Să bem o cafea împreună, sub teiul cu vârf până la lună, sub liniştea salelor crengi cu păsări şi calde şi reci! Să stăm toată viaţa afară, în flori şi în fum de ţigară: un fel de uitare uitând de unde începe de/când! Să facem din sine o lege, căci nimeni nu poate să nege cum suntem ce-om fi când n-am fost oglindă a nostrului rost! Secant la cuvânt, eu(l) plânsu-şi adună-n tăcerea lui însuşi, întoarce lumina-n pământ, din ochiul vezuviu şi sfânt! Cu tinele meu se ridică descântecul tău fără frică, în altă oglindă sunând a blând, a frumos, a curând! Doar minele tău mă îngână: stăpână, fântână, ţărână sub teiul în care-a venit o lună să-şi ia răsărit! Să bem o cafea împreună, căci nimeni nu poate să spună ce-o fi să cuprind, să cuprinzi în spatele noastrei oglinzi! Să stăm toată moartea afară, în flori şi în fum de ţigară...că-i sus până jos, cum ai spus...şi-am spus că e jos până sus!...Nu?...Sigur că da! Te rog să ai răbdare s-o citeşti şi pe cealaltă! Iat-o!
Când nu era, ştiam că este! Şi, când a fost, nu am crezut! Parcă venea dintr-o poveste sfârşită de la început! Când nu eram ştia că este un făt-frumos, dar cam urât de lumea spânzurată peste destinul meu cu nod în gât! Când a venit, a fost venire dinspre alean, dinspre cuvânt, s-o miruiesc şi să se mire că n-ar mai fi, dacă nu sînt! Când începură toate cele sfinte şi blânde, ni s-au dat cele mai chioare şi mai grele păcate...ultimul păcat! Care păcat? Ce întrebare aud pe jos, aud pe sus! Răspunsul şade în mirare: nu a plecat unde s-a dus! Care păcat? Nu se mai poate fără a nu ierta de când socotitorul de păcate mănâncă cer, muşcă pământ! Mănâncă, Doamne, şi surâde, şi spune că doar tu mănânci! Dar cine cheamă Domnul gâde să dea dezamăgirii brânci? Nu te mai cred, mărit Celeste, sunt singur şi n-am priceput că ea s-a dus într-o poveste sfârşită de la început!
Ce părere, ai draga mea amantă? Mă ierţi? Dacă nu mă ierţi, o caut pe amanta de la alimentară! Ş-ai să te zgârii pe ochi! Şi nici nu mai vin la tine să mă tunzi! Nu-i aşa că mă înţelegi? Te aştept la colţul şcolii! Să nu cumva să nu vii! Da?
