Ieri, după slujba de Duminică la biserica Sfântul Mare Mucenic Gheorghe... (cel purtător de suliţă, de biruinţă, de ochi albaştri, de suflet curat şi de inimă tare şi respectuoasă cât liniştea/liniştirea schitului din Dealul Zimbrului)... simt un fel de atingere delicată pe umărul stâng, un fel de atingere delicată pe umărul drept şi un fel de atingere delicată pe creştet! Eram sigur că sunt prietenii mei şi ai tăi şi ai lui, adică preotul Mitică Luca, preotul Constantin Filimon şi parasimpaticul dascăl, Valentin Manoliu! M-am grăbit să fiu sigur că-i bonomul şi mehenghiul şi invulnerabilul Emil Ion Batog, omul care răspunde de focul, de apa, de aerul şi de pământul cestei biserici, omul cu o mie şi una de mâini, omul care aplică în fiecare ziuă şi cel dintâi regula de aur a credinţei creştine: să dau întotdeauna mai mult decât primesc!... Dar nu, nu-s nici unul dintre aceşti „fără de care nu se poate”! Ei sunt în duhul şi în văzduhul şi în sângele şi în osul majestuos al istui locaş de cult religios, de cult uman, de cult al muncii, de cult al adevărului, dar şi de propovăduire a Candorii, a Păcii şi Iubirii, chiar dacă Soarele răsare de la Asfinţit, chiar dacă Unu plus Unu nu mai fac Doi!... Sunt cei trei crai din partea de Jos a Moldovei de Sus: Ion Mutelcă, Vasile Cherpedin şi Costică Prăpăd! Vor neapărat, cu orice preţ, să stăm la „una mică şi cu fundul lat” ori la „una naltă şi cu piciorul subţire”! Pentru că, zic dumnealor, au să-mi arate o dare de samă scrisă la şase mâini, prin care vor să-mi demonstreze necesitatea imediată a plecării din oglindă, dacă vrem să mai fim în Graţia lui Dumnezeu!
Sigur că da! Mergem la aia „cu fundul lat” şi la aia „cu picior subţire”! Mergem exact în crâşma-n care ne serveşte superbola Maria, o Metaforă pogorâtă din Poezia lui Cezar Ivănescu şi venită în Galaţi, să (ne) dea dezlegare la Mirare! Şi iată ce-mi spun ceşti trei convivi, ceşti celebri şi straşnici dătători de samă!
„Tocmai acolo, hăt, hăt...! şi tocmai atunci, e-hei!... (da, tocmai acolo şi atunci, printre ierburi înalte, şi printre linişti înalte, şi printre păsări înalte, şi printre plânsuri înalte)... hăt, hăt, e-hei... încep celelalte! celelalte mai verzi şi mai uscate şi mai reci şi mai calde! încep să mă uite în oglindă!... (oare mi se pare? sau nu mi se pare? sau ceva/cineva vrea să mă mintă? ceva/cineva: un fel de vrajă, un fel de scâncet, un fel de chemare... să dau tot ce am şi să fug din oglindă?!)...!
Şi-mi zic: hai să încerc şi să fug tocmai unde-i atunci! şi tocmai unde-i acolo! şi să nu fug singur, ci cu tot şi cu toate! acolo, unde acel „atunci” abia-i mugurit la piciorul secundei! unde toate oglinzile-s goale şi sparte! şi să nu văd decât doi ochi şi o cărare lactee! şi-n spatele ochilor şi-n spatele cărării să văd mugurind o femeie! şi-n spatele femeii, printre toate cele dulci şi printre toate cele amare, să văd cerul, tot cerul, venind cu oglinda-n spinare!”... Nu? Sigur că da!
