Pe vremea când standardele civilizaţiei americane ajungeau la noi doar din filme şi de abia mă apucasem de învăţat limba engleză, noţiunea de "white picket fence" îmi era complet străină şi nu pricepeam de ce, în filmele cu pricina, aceasta era asociată cu visul american. Pe urmă, desluşind că, de fapt, în anii '50, o casă în suburbii, cu gazon corect tuns şi un gărduţ alb, scund, era ceea ce-şi dorea orice american respectabil, am fost extrem de uimită. Asta fiindcă la noi, idealul era o casă în plin centru, dacă se putea, dar cu un gard ca de cazemată, să nu se poată vedea nimic. Mai mult, gardurile elegante, din fier forjat, ale puţinelor clădiri vechi din Galaţi, erau privite ca o ciudăţenie tocmai fiindcă puteai admira, prin ele, florile şi arbuştii din grădini. Ce fel de garduri mai au şi ăştia, comentau gălăţenii abia sosiţi în urbe din satele judeţului, ca să construiască şi pe urmă să lucreze în Combinat. Păi ce fel de îngrăditură e aia, domnule, dacă poate oricine să vază în curte din mijlocul străzii? Gard ca lumea e ăla din scândură bătută una în cealaltă, să nu intre nici musca, dacă se poate şi de-abia să poţi arunca o privire peste el, ridicându-te pe vârfuri.
Înghesuiţi în blocuri, gălăţenii vremurilor noi au priceput repede că în grădina de la parter pot planta şi roşii, la o adică, ceapă şi pătrunjel, dar, ca să nu fie furat sau călcat în picioare de către copiii ieşiţi la joacă, e nevoie de gard. Şi, cum gardul viu pus de municipalitate nu era de ajuns, pe lângă blocuri au început să apară tot felul de îngrădituri, care mai de care mai cârpite şi mai fistichii. Niciun rest de tablă furată de prin Combinat pentru închiderea sau acoperirea balcoanelor nu a rămas nefolosit. Ici colo, pentru descurajarea definitivă a hoţilor de flori, de fructe din pomi ori de zarzavaturi din parcelele improvizate, gospodarii transplantaţi de la sat au trântit şi câte o încrengătură de sârmă ghimpată, aşa, ca să-l usture la o adică pe intrus. Anii au trecut, gardurile au mai fost cârpite, după posibilităţi şi inventivitatea fiecăruia, au apărut după ele şi coteţe pentru găini - că de ce să nu aibă gospodina şi un ouşor proaspăt pentru tăieţeii de casă, că alea din piaţă sunt scumpe şi nu-s naturale - şi cuşti pentru câinii ţinuţi uneori chiar în lanţ, pe sârmă, ca la ţară, unde apărau bătătura.
Cât de neglijent arată majoritatea acestor îngrădituri, nu vă mai spun, că o vedem cu toţii. Chiar şi acolo unde proprietarii - impropriu spus fiindcă spaţiul cu pricina le aparţine în cel mai bun caz tuturor proprietarilor din bloc, asta dacă nu e de fapt public - se chinuie să întreţină curăţenia, amestecul lipsit de orice urmă de simţ estetic al materialelor de toate formele şi culorile posibile dă senzaţia unei încropeli aiuristice. Şi, să mă ierte Dumnezeu, chiar nu pricep de unde vine această pasiune teribilă pentru îngrăditul aiurea şi înghesuiala de-a valma a tuturor resturilor în spaţiul şi aşa strâmt. Până la urmă, la ţară, nu pune nimeni coteţele la stradă, ci tot o grădiniţă de flori amenajează omul în faţa casei, dacă e vrednic. Cocina, grajdul, cuşca pentru câine şi WC-ul sunt tot în spate, cât mai departe de ochii lumii. Numai noi stăm în continuare cu mizeria la drum, cu aguzi în loc de arbuşti ornamentali, cu corcoduşe storcite pe trotuare în loc de brazi argintii. Şi cu garduri, frate, garduri care, evident, nu ascund mizeria!
