E aşa o vânzoleală prin politica românească şi prin cea gălăţeană de când cu ordonanţa migraţiei politice, că nu mă pot opri să zâmbesc. Aud tot felul de exclamaţii gen: "Vaaai, cutare a plecat de la PC!" sau "Ai auzit, dragă? Cutare a plecat din PNL, ce chestie, nici nu-mi imaginam!" ori tot felul de alte mirări, care mai de care mai voit autentice.
Ei bine, sincer, pe mine nu mă miră deloc tendinţa politicienilor noştri de a pleca precum cocorii toamna, către ţările calde. În primul rând, ăştia care pleacă nu au nici umbră de loialitate în ei, nu au avut niciodată. Au umblat mereu după ciolanul cu măduvă mai multă, de ce nu ar face-o şi acum? În al doilea rând, nici vorbă la domniile lor de doctrină, de convingeri, de structură internă solidă a cunoştinţelor după care se ghidează.
A nu se înţelege, din ceea ce spun, că am ceva împotriva oamenilor politici. N-am. De fapt, sunt perfect convinsă că e nevoie de politicieni ca să existe statul de drept, nu există nicio altă soluţie pentru guvernare. Ceea ce însă mi-aş dori, fără să am vreo reală speranţă că aşa ceva se va materializa vreodată, ar fi nişte politicieni care se apucă de politică după ce au făcut avere, după ce au avut o carieră înfloritoare, după ce au acumulat nu doar bunuri, ci şi experienţă, după ce au simţit exact, pe propria piele, ce înseamnă o taxă în plus pentru un mic întreprinzător sau cât de mult atârnă în balanţă o decizie greşită a unui magistrat, ce înseamnă să depindă de deciziile tale, bune sau mai puţin bune, soarta câtorva sute sau mii de oameni.
Mi se reproşează, în diferite discuţii, că nu ţin cu tinerii, că de ce nu poate un tânăr de 30 de ani să fie deputat sau senator, care e problema? Păi, nu e niciuna, sincer. Sunt convinsă că există tineri capabili, chiar mi-aş dori să văd mai mulţi tineri că intră în politică din convingere, din dorinţa de a schimba ceva. Dar, din păcate, discuţiile pe care le aud sunt de genul: "Bă, trebuie să ne băgăm într-un partid, altfel nu avem nicio şansă la o pilă, la ceva, să găsim şi noi un job ca lumea...".
Şi nu vă imaginaţi că se feresc, discuţiile au loc în bar, pe terase, în autobuz, pe bancă în parc. Şi-atunci, revin la întrebarea cum poate un tânăr din acesta, peste nici zece ani, să ajungă ales în consilii locale ori judeţene sau, de ce nu, chiar deputat, iar eu să-i acord încrederea mea? Când ştiu că, practic, nu are nicio profesie, nu a strălucit în nimic, ba mai umblă zvonul şi că şi-a cumpărat doctoratul ăla cu care se mândreşte atât?
Să mă ierte Dumnezeu, dar măcar pe un industriaş, pe un proprietar de terenuri, pe un om de afaceri ale cărui interese sunt direct legate de ceea ce se întâmplă în ţară ori pe un profesionist în orice domeniu care a demonstrat deja ce poate, care şi-a câştigat recunoaşterea, nu-l văd în stare să se vândă chiar pe câţiva arginţi sau petro-dolari sau ce vreţi dumneavoastră! Evident, există şi excepţii. Iar cocorii, ăia cu pene, se întorc din ţările calde la aceleaşi locuri unde şi-au făcut cuib anul trecut. Din păcate, în cazul celor care sar dintr-un partid în altul, nici locul cuibului nu mai există, aşa pustiesc totul pe unde trec.
