Unul dintre subiectele fierbinţi aflate în atenţia publică în ultimele luni este capacitatea noastră de a ne apăra în faţa unui conflict armat. Pe alocuri depăşit vizibil de scandalurile cu iz de DNA din politica românească, aspectul puterii noastre de a ţine piept într-un conflict (chiar şi de 30 de minute) este unul delicat. Nu intenţionez să mă lansez în vreo analiză militară sau într-o falsă lecţie de patriotism prost înţeles.
Avem sau nu avem logistică, avem sau nu avem soldaţi antrenaţi (şi mai ales motivaţi!), asta trebuie să fie grija celor puşi să facă strategii şi să gospodărească bugetul Apărării. Perspectiva unei conflagraţii a scos la iveală, părerea mea, monstrul din societatea românească. Demonetizarea valorilor considerate comuniste şi desuete a dus la un somn nu doar al raţiunii, dar şi al orgoliului de a aparţine unui popor, unui spaţiu, unor principii. În spaţiul virtual s-a manifestat o furie şocantă numai la adresa ideii că ei, bărbaţii tineri de azi ai României, ar putea merge la oaste. De la trimisul politicienilor la luptă, la înjuratul sistemului, al sărăciei, al vecinului de la doi, dar mai ales a celor care au spus că „s-ar mobiliza să-şi apere ţara”, o gamă variată de replici la limita trivialităţii au arătat cam cât de jos am ajuns ca naţiune.
Cel puţin jumătate dintre cei care citiţi aceste rânduri veţi spune: „bine, eşti femeie, nu ai fi fost niciodată obligată să faci armata şi nici nu trebuie să lupţi!”. Da, sunt femeie, nu am făcut armata, probabil nici nu voi merge pe front. Bunicul meu a fost veteran. A făcut armata trei ani, a luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial, a trecut Munţii Tatra. N-a uitat războiul până la 92 de ani, când a mers să se alăture camarazilor plecaţi dincolo, cu mult înaintea lui.
Cu siguranţă însă că tinerii recrutabili de astăzi nu se raportează la cei care acum 70 de ani, cu prea puţine cunoştinţe de soldaţi profesionişti, şi-au apărat familiile, satele sau oraşele. Nu, acum se raportează la „sisteme civilizate”, „armate moderne” şi mai ales „mulţi bani”. De parcă dacă i-ar chema cineva să lupte în armata americană, s-ar duce!
De la o naţiune de la care am împrumutat Halloweenul sau celebrul Valentine`s Day, ale cărei filme le devorăm mai ceva ca pe alimentele procesate, nu am ştiut să luăm un singur lucru: conştiinţa, care la ei se cultivă. Am văzut-o la copiii de-o şchioapă care cântă imnul în fiecare zi la şcoală, înainte de a intra la ore (la noi nu se mai poartă, că aminteşte de tristele careuri de dinainte de '89). Am văzut-o la americanul de rând care plantează o floare pentru ca parcul din cartier să fie frumos sau merge la acţiuni caritabile ale comunităţii ca să-şi ajute vecinii. Şi da, am văzut cum soldatul american instruit şi trimis la războaie vorbeşte deschis (şi documentat!) despre misiunea sa, în care crede, nefiind timorat de racilele unui sistem scorţos şi nici de teama că ar putea fi perceput ca un snob venit din cea mai mare putere militară a lumii.
Nu vreau să spun poveşti, dar a fost odată un tip pe nume Chris Kyle. A devenit cel mai bun lunetist al armatei americane, plecând, la propriu, de la coada vacii, şi a bifat patru misiuni în Irak, unde, pentru a-şi proteja camarazii, se spune că ar fi ucis sute de oameni. Soldatul Chris Kyle a încetat să fie o legendă vie la numai 39 de ani, şi asta pentru că nu s-a putut opri din a-i ajuta pe alţii. A murit „la vatră”, ucis de un veteran american, căruia voia să îi dea o nouă şansă la viaţă.
