Pentru cei care poate nu știu, vechilul e acea persoană care face treburile stăpânului, care ține sub control mersul ”gospodăriei”. Nu întotdeauna în sensul pozitiv, pentru că inclusiv treburile murdare pică în sarcina vechilului care știe, vede, aude și, până la urmă, taie și spânzură
La fel ca și ”afacerile” cu viața și moartea, și cele care țin de o parte importantă a existenței, finală și inevitabilă pentru cei care apucă vârste înaintate, au o componentă distinctă. Aflați în situații-limită, de neputință fizică sau socială, de singurătate, ”beneficiarii” formei de asistență socială denumită ”internare în azil” nu prea au încotro și sunt nevoiți să se conformeze unui regim de viață pentru care, onorific, plătesc cu pensia câștigată după o viață de muncă. Aproape la fel de mult ca în trecut, și acum există mentalitatea de a-i categorisi pe acești oameni care ajung să depindă de traiul între pereții unei instituții, drept niște ”nefericiți ai sorții”, sub prezumția că au rămas singuri, au fost părăsiți și nimeni nu are grijă de ei. Cumplite etichete, mai ales în vremurile actuale, când tinerii au fost nevoiți să plece în lume pentru un rost, au servicii solicitante ori alte probleme care îi împiedică, la rândul lor, să fie responsabili pentru părinți sau bunici. Și așa ajung cei din urmă să devină dependenți de un sistem cvasi-monopolist, adică pe mâna unor angajați fie plătiți de stat, fie chiar de ei, din propriul buzunar, ca să le aline bătrânețile. Sisteme pline de nebuloase și găuri negre, unde nu a ținut nimeni contabilitatea caselor ”pierdute” misterios de asistați sau a economiilor ”topite” subit, prin păcăleli sau promisiuni de tratament preferențial și ”veșnic”. Asta pentru că, dincolo de condițiile multe și drastice care trebuie îndeplinite pentru a ajunge la azil, îi așteaptă, dincolo de poarta căminului, vechilul, în ale cărui mâini stau liniștea, curățenia și siguranța lui, câte zile dă Dumnezeu. Realitatea cruntă, care se vrea acum a fi descoperită prin controale făcute la ”ordin”, este mult mai amplă și stă în mii de povești plânse pe la colțuri, dar niciodată știute încât să spargă buba. Pentru că în sistemul general sunt sisteme mai mici, bine controlate, din care mai nimic nu transpiră, pentru că, dacă s-ar întâmpla asta, bătrânul cutare s-ar trezi, poate, în stradă. Sau internat în vreun spital sau supus vreunui tratament care să îi grăbească, într-un fel sau altul, evacuarea. Sunt mii de povești nespuse de rudele acestor asistați, din teama de a nu le fi aruncat bătrânul în stradă sau din lehamitea vizavi de lipsa de reacție și autoritate. Pentru că, într-o afacere mai perversă decât cea cu moartea, statul cu ale lui metehne, în care o mână spală pe alta, nu va face mai mult decât controale. Și va căuta, mereu, un nou vechil, bun de pază și, la nevoie, de sacrificat.
