Victoria lui Klaus Iohannis în alegerile prezidenţiale din noiembrie 2014 a creat un moment de derută în politica mioritică. Poporul - rupt în două din cauza atitudinii agresive şi (pe alocuri) iresponsabile a clasei politice - oscilează între entuziasm şi furie, politicienii bâjbâie printre doctrine, oportuniştii caută să pună mâna pe ciozvârta cea mai mare, iar „băieţii deştepţi” încearcă, evident, să tragă lozul câştigător. Însă puţină lume pare să înţeleagă, cel puţin deocamdată, că ne aflăm la o răscruce a istoriei. Şi că de ceea ce se va întâmpla în următoarele şase luni va depinde soarta pe termen lung a României.
Să fim obiectivi. Alegerile prezidenţiale nu au fost câştigate de dreapta românească, ci de candidatul Klaus Iohannis. Învingătorul nu s-a bazat pe doctrine sau pe baronii galbeni şi portocalii, ci pe imaginea lui de om gospodar, aşezat, care vorbeşte puţin şi face mult. Aş zice, mai degrabă, că partidele din spatele lui l-au tras în jos. De cealaltă parte, alegerile nu au fost pierdute de stânga, ci de candidatul Victor Ponta, care a uitat, cumva inexplicabil, că principiul „Nicule, mai dă-le o sută” a mai eşuat o dată, în zorii democraţiei româneşti.
Însă rolul determinant în deznodământul acestei poveşti cu parfum de telenovelă l-a avut frustrarea. Frustrarea că ţara e tot mai săracă. Frustrarea că oamenii nu pot să-şi exercite dreptul la vot, în timp ce autorităţile spun că totul merge uns. Frustrarea că pomenile electorale se bazează pe jecmănirea amărâtei de economii private, care se face din ce în ce mai mică din cauza impozitelor uriaşe. Frustrarea că sistemul de administraţie este scump, corupt, discreţionar şi ineficient. Frustrarea că aleşii penali şi camarilele lor sunt aproape întotdeauna deasupra legii. Frustrarea că se vând şi se cumpără primari ca la iarmaroc, pe baza unor acte juridice parcă inspirate din anii ’50.
Însă toate acestea sunt istorie. Acum lucrurile au intrat într-o nouă zodie. Vorbim despre viitor, iar gândirea în perspectivă nu lasă loc de frustrări, ci doar de idei constructive. Ce facem cu România de aici încolo? Îi dăm foc şi ne mutăm în alta? Sau încercăm să reparăm ce s-a stricat? Vă mărturisesc că sunt consternat de ideea că actuala majoritate politică ar putea abandona guvernarea într-o astfel de situaţie de cumpănă teribilă. Ar confirma poporului bănuiala că, dumnealor, celor din clasa politică, nu le prea pasă de soarta ţării, ci doar de beneficiile obţinute de grupul lor de interese. În acest moment, o criză guvernamentală (este evident că dreapta care-l susţine pe Iohannis nu are majoritate în Parlament) ar fi un dezastru pentru ţară. Mai mult decât atât, ar fi o spălare pe mâini pentru întreaga clasă politică!
Un alt Guvern, desemnat acum, în urma unei posibile demisii a actualului, ar însemna un fel de box cu umbra, căci ni s-ar recita iarăşi poezia aceea meschină cu „greaua moştenire”. În acelaşi timp, actuala Putere, convertită în Opoziţie, şi-ar amnistia răspunderea pentru ultimii doi ani de guvernare şi ar arăta cu degetul către noul Guvern. Am intra într-un cerc vicios, în care nicio grupare politică nu va plăti pentru proasta guvernare – nici vechiul şi nici noul guvern – ci doar amărâtul de popor, obligat la noi şi noi curbe de sacrificiu. Asta se doreşte?
