Pe vremuri, cârciumarii veninoşi adunau şi bacşişurile "feciorilor": pentru ca nenorociţii să nu pitească bănuţii la ciorap, hapsânii îi obligau să servească numai cu o mână, iar cu cealaltă să ţină o muscă vie. Dacă musca murea ori scăpa din strânsoare, patronul îl zvânta în bătaie pe nenorocit!
Astăzi, pe vremuri mai galeşe, în mulţimea de cârciumioare ordinare, pe care le paşte, iată, şi interdicţia fumului de ţigară (nu şi a mirosurilor de closet!), bacşişul este singura… protecţie socială pentru chelneriţe abrutizate, obligate să suporte înjurături, fum, damf de vin prost, câte douăsprezece ore şi mai bine de stat în picioare, pentru numai câteva sute de lei pe lună, uneori întârziaţi, din care li se mai scad linguriţele furate de clienţi şi paharele sparte pe şest (pardon de expresie, dar am luat cuvântul "şest”"din ultima declaraţie a preşedintelui Iohannis)! De bine, de rău, femeile astea necăjite mai duc doi lei în plus acasă. Mai mulţumit aş fi dacă, pentru micul bacşiş, ar „şti” toate să-ţi „mulţumescă”.
Acum, ca să scape fără bon fiscal separat (şi de încă un drum dus-întors la casa de marcat), ar trebui poate să-mi spună „bogdaproste”? Mi-e teamă însă că află legiuitorii şi vor impozita şi coliva, şi ouăle roşii de Paşte pe care le dai de pomană.
De ce nu s-ar impozita mai bine comisionul la uriaşele achiziţii? În toată lumea, aceste comisioane rămân însă secrete: „bacşiş” admis!… Pentru Guvern a fost însă mai interesant, vorba ceea, să se scumpească la tărâţe şi să se ieftinească la făină! Minte de ordonanţă!
Citeam că în Japonia a da bacşiş constituie chiar o ofensă pentru chelneri sau bucătari! În restul lumii, „ciubucul” este însă aşteptat şi chiar pretins, de ospătar, cameristă sau micul funcţionar guvernamental. Ciubuc însemna în vremuri fanariote să-i oferi funcţionarului turc care te spolia destul tutun scump cât să-şi umple ciubucul lung din lemn, un fel de pipă nesfârşită cu care ăla îi şi bătea pe cei ce nu plăteau „şperţ” (din germană - sperrzeug, „legătură de şperacle”). "Bacşiş" de la turci l-am preluat, şi nu i-am schimbat sensul. Francezii îi spun bacşişului „pourboir” (adică „oală cu vin”, după şperţul dat „în natură” dregătorilor veniţi să se… dreagă în control), englezii îi zic „tipping”, nemţii scriu cuvântul, ca şi alte substantive comune, cu literă mare: „Trinkgeld”. Sună de parcă-i din Wagner!
E „european” să laşi cam zece la sută. Dacă bei o cafea, te mai costă 50 de bani, iar acum… un bon fiscal în plus! În SUA, se dă şi dublu, ba mai mult, dacă ai parte de serviciu excelent. Ospătarului neamţ trebuie să-i spui cât plăteşti rotunjit, să nu creadă cumva că îi laşi toată bancnota! Şi la ei se lasă, cumpătat, cinci - zece la sută în bar sau la frizer. Acolo, decât să dai puţin, mai bine nu dai deloc, că se ofensează precum japonezul de mai sus…
Încă din ´85, elveţienii au inclus bacşişul în preţ: nu umblă cu două bonuri! Şi salvează astfel pădurile de a fi transformate în hârtie… de bon, cum s-a întâmplat la noi cu exportatorul acela austriac lacom de lemn legal şi ilegal… Dar şi ospătarului elveţian poţi să-i dai ceva în plus, în afara bonului. În Canada, deşi chelnerii au puţin sub salariul minim pe economie, din 2009 ei lasă o parte din bacşiş patronilor; deci patronii să se spele pe cap şi cu contabilitatea pe partea primită! Mde, „câte bordeie, atâtea obicee”…
Viciile aduc bani la buget, dar în România „tăiem” fumatul din locurile publice, birocratizăm ospătarii... şi mai tragem un împrumut de la FMI.
