Am citit, zilele acestea, o ştire cât se poate de interesantă, ce vine din Japonia. Potrivit agenţiilor internaţionale de presă, în Ţara Soarelui Răsare s-a stabilit un nou record de viteză în domeniul transportului pe uscat. Un tren cu propulsie pe bază de levitaţie magnetică a atins incredibila viteză de 603 kilometri pe oră.
Citind astfel de ştiri realizezi cam cât de departe suntem noi, românii, în general, gălăţenii, în particular, de lumea evoluată. O lume în care trenurile depăşesc 600 de kilometri pe oră, iar noi n-avem parte nici măcar de o amărâtă de autogară decentă, de unde să putem lua caşcarabeta către Cuca în condiţii civilizate. O lume în care un tren rulează mai repede decât un avion la decolare, iar noi parcurgem distanţa până la Bucureşti cu trenul în cam patru ore, în funcţie de bunăvoinţa hoţilor şi a celor de la CFR. O lume a vitezei şi a transporturilor eficiente, în care noi nu suntem capabili să construim un pod sau un tunel sau măcar o praştie care să ne propulseze maşinile peste Dunăre.
Că tot vorbeam de japonezi şi de transporturi, nu îmi iese din minte aeroportul Kansai, construit de niponi în mijlocul mării, realizare inginerească veche de mai bine de două decenii. În mijlocul mării, nu pe un câmp între Galaţi şi Brăila! Şi exemplele ar putea continua, cu lipsa unui port de pasageri, cu lipsa investiţiilor europene în această zonă, cu lipsa posibilităţii de a dezvolta afaceri cinstite...
Făcând abstracţie de diferenţa clară de tehnologie şi de mentalitate dintre japonezi şi români, ca locuitor al Galaţiului nu poţi să nu constaţi dezinteresul şi deprimarea ce i-a cuprins pe semenii tăi. Nu poţi să nu faci un recensământ al prietenilor plecaţi spre alte meleaguri, pentru a duce un trai decent din punct de vedere financiar, chiar dacă, de multe ori, degradant din punct de vedere social.
În acest moment, între primii trei investitori ai oraşului îi avem pe aceşti oameni plecaţi. Prin construcţii, aziluri de bătrâni, transporturi sau cine ştie ce altceva, ca să nu punem la socoteală slujbele "de elită", gălăţenii de afară îşi asumă traiul pe cont propriu, în disperarea determinată de un sistem în cădere liberă. Pe unii, acea disperare i-a propulsat, pe alţii, mai puțin norocoşi, i-a împins tot către un trai la limită, dar în locuri unde civilizaţia, apa şi mijlocul de transport cu care merge la slujbă sau la piaţă nu sunt subiecte de criză socială.
Cei care au condus şi conduc destinele şi banii urbei ar trebui să-şi pună reale semene de întrebare în faţa acestui fenomen. Ei ar trebui să realizeze că gălăţenii plecaţi, indiferent dacă se vor întoarce sau nu acasă, nu vor uita sub nicio formă cine i-a determinat să-şi lase familiile.
În 2016 vom fi chemaţi din nou la urne, pentru a ne alege viitorul politic local pentru următorii ani. Poate că previziunile de mai sus se pot îndeplini ceva mai devreme şi că nota de plată va veni la timp. Poate în perioada 2016-2020 îi vom putea privi în ochi măcar pe conaţionalii de prin Alba-Iulia, Timişoara sau Constanţa, dacă nu pe japonezi. Poate nu vom mai fi cea mai amărâtă zonă a României. Nu vom ajunge noi la 603 kilometri pe oră cu dezvoltarea, dar poate vom ajunge măcar la doi de kilometri de pod!
