Statul nu este doar cel mai bun partener de afaceri, dar şi cel mai bun patron pentru cei care ţin morţiş să îmbătrânească în ţara lor sau care au aspiraţii să ducă mai departe „moştenirea” părinţilor într-un sistem sau altul. Munca asta a devenit ademenitoare inclusiv pentru mulţi care n-au prea avut niciodată abilităţi de funcţionari, dar o vânează, în lipsa altor oportunităţi, sau pentru că au auzit ei că „aşa e cel mai bine”. Acum nu mai contează unde îţi fixezi ţinta, pentru că şi el, Statul, prin sistemele sale rarefiate din diverse motive de personal, a fost nevoit să o lase mai moale cu pretenţiile şi să-şi deschidă, cel puţin la modul oficial, porţile pentru toată lumea. Că e Siguranţă Naţională, că e Apărare sau orice sistem odată exclusivist, acum cam peste tot poate merge, teoretic, oricine. Unii trebuie să treacă ştachete mai înalte, alţii să facă ceva şcoli, iar alţii să aibă o stea norocoasă. Vorbind de aptitudini şi baftă, îi vom exclude din start pe cei ale căror stele norocoase se numesc „taţi”, „mame”, „unchi”, „soţi”, „fraţi”, „amanţi” şamd. Şi uite aşa, se umplu sistemele de „civili” care devin „profesionişti” peste noapte, cot la cot cu alţii, care au avut norocul sau ghinionul, depinde de caz, să se nască cu ceva ani mai devreme şi să-şi tocească pingelele şi coatele prin câte două-trei şcoli.
Atunci, cu câţiva ani mai devreme, statul avea alte reguli, iar oamenii sistemului erau formaţi de mici, de pe băncile şcolii. Cine avea aptitudini reale, bine, cine nu, porţile îi erau deschise spre alte orizonturi. V-aţi dat seama că mă refer la sistemele aşa zis speciale, menite să apere şi să aplice legi.
Am participat recent la o întrunire de 20 de ani de la absolvire a uneia dintre ultimele promoţii de liceu militar de poliţie din România. Au fost două astfel de instituţii în ţară, acum ambele sunt istorie. Copiii învăţaţi cu regulile de la 14 ani sunt acum amintirea unui sistem care forma profesionişti. Mare parte din ceea ce a fost odată clasa a XII-a B este acum parte a sistemului de la Interne. Oamenii au dat Bac-ul, au făcut şcoli de agenţi, apoi academii, universităţi. N-o fi fost greu, o să spuneţi, că odată prins în caruselul lucrurilor, totul decurge oarecum de la sine. Pentru ei, n-o fi fost. Dar pentru alţii, care au lăsat în urmă şcoala militară, când şi-au dat seama că slujba la Stat nu e pentru ei, cred că a fost o provocare drastică. Oameni care au realizat că nu pot sta ca bolovanul atârnat de gâtul sistemului, să-l sugă de salarii lunare şi mai apoi de pensii grăsuţe, încasate de pe la 45 de ani. Oameni care s-au dus în „privat”, deşi fuseseră fruntea şcolii, pentru a munci pentru ei şi pentru a le da altora de muncă. Oameni care, dacă şi-ar fi dorit, ar fi putut fi specialişti mai buni decât cei care au venit din urmă, prin Poliţie şi Armată, cu facultăţi la seral sau după ce au terminat Educaţia Fizică. Care poate nici nu ştiu că uniforma arată mai bine fără burtă la sacou şi genunchi la pantaloni. Vin generaţii noi să ne apere. Se fac angajări, sursa externă e la putere, parcurile şi faleza sunt pline de gălăţeni care trag din greu să iasă bine la probele sportive. Restul ţine de cât de tare te chinui să ţii minte nişte legi. Stresul acesta nu durează ani de trudă, studiu şi armată. Doar o lună.
