Bau-Bau
Să vedem de ce ne este teamă. Ne este teamă să nu rămânem cumva singuri. Iarăşi singuri! Ce facem ca să ne debarasăm de acest complex al fricii, de această povară care ne încetineşte mişcările şi ne ţine capul în pământ? Ce facem?
Facem următoarele: ne ducem la domnu’ doctor care este psihiatru. El ne întinde pe un pat şi spune: relaxează-te! Intri în transă şi începi să povesteşti: „când eram de-o şchioapă…, când eram de două…, când eram de trei…”
Dintr-una într-alta, domnu’ doctor ajunge la cauză. Tu nu ştii, dar el îşi notează totul, discret, pe un carneţel.
În tăcerea care se lasă, viaţa ta este pusă în ecuaţie. Se porneşte de la rezultat şi se ajunge la lămurirea tuturor datelor întregii probleme. Se porneşte de la frică şi se ajunge la lămurirea tuturor cauzelor care, adunate, au instaurat-o.
Frica este o boală, iar boala se tratează. În două feluri: fie prin cel promovat de medicina alopată, fie prin cel promovat de medicina homeopată. Cine nu ştie - căci nu este nicio ruşine să nu ştii, atâta vreme cât vrei să înveţi - va afla că alopaţii zic „contraria contrariis curantur”, iar homeopaţii zic pe dos: „similia similibus curantur”.
Într-o traducere liberă, foarte liberă, aceasta înseamnă că: 1. frica se tratează prin curaj şi 2. frica se tratează cu frică.
Domnu’ doctor te ridică din pat - copăcel, copăcel! - aprinde lumina şi te priveşte zâmbind. Nu vă faceţi probleme, zice: sunt homeopat. Bulinele pe care vi le dau ca să le luaţi sunt mici, mici de tot. Dumneavoastră aveţi „frică” de comunism. Ca să scăpaţi de ea, trebuie să luaţi „fricuţă” sau „fricuşoară” de trei ori pe zi. Dimineaţa citiţi câteva fraze dintr-un discurs al lui nicolae ceauşescu, iar dacă vă vine rău, se instalează o stare de vomă, deschideţi ochii mari şi respiraţi de trei ori adânc. La prânz, serviţi o cafea cu îndulcitori şi seara puneţi copilul să vă cânte un cântecel învăţat la grădiniţă. Ceva de genul „par-ti-dul, cea-u-şes-cu, Ro-mâ-ni-i-a”. Nu înghiţiţi din aceste hapuri, decât câte o bulină. Peste şapte zile veniţi din nou la mine.
Peste şapte zile vă duceţi din nou la dom’ doctor. Mulţumesc dom’ doctor, îi veţi spune. Acum, că m-am vindecat, trebuie să vă răsplătesc. Şi începeţi să-i cântaţi aşa: „par-ti-dul, domn’-doc-tor, Ro-mâ-ni-i-a”. Şi o să vedeţi că dom’ doctor o să o ia la fugă…
(„Viaţa liberă” nr. 139, joi, 7 iunie 1990)
Radu Macovei
Privind înapoi fără mânie
Să priveşti înapoi, dacă se poate fără mânie, prin sutele de mii de pagini de ziar (aşa am făcut eu un calcul!) şi să cauţi miraculoasa perlă, textul acela care să te reprezinte, să te recomande, să te facă nemuritor într-o pagină de carte, mie mi s-a părut imposibil. M-am pierdut printre rânduri, minunându-mă ce deşteaptă, ce naivă, ce înţeleaptă sau ce… dimpotrivă am fost într-un moment sau altul.
La început, traista mea cu vise era intactă. (…) Prea repede mi-a venit mintea la cap şi am început să văd lucrurile în adevărata lor lumină. „Un nou comunism, al minciunii, se insinuează lent şi subtil între noi. Suntem egali prin minciunile pe care ne străduim să le fabricăm ca să nu afle cel bătrân, ca să nu se sperie copiii, ca să creadă tinerii că au ce aştepta. Din acest hăţiş de intrigi şi speranţe, în care capătul nu-l vom afla descurcând ani de zile lâna minciunilor pe care le-am vehiculat în loc de libertate în ultima vreme, nicio tranziţie nu va fi suficientă ca să ne scoată. Iar acum, se minte, dragii mei, peste tot. Nici măcar cu neruşinare. Se minte cu nonşalanţă. A intrat în firescul nostru de zi cu zi…” (29 decembrie, 1992)
Realitatea se insinua în cele mai ascunse riduri ale minţii şi sufletului meu. N-o puteam ignora, cum nu puteam face timpul să se oprească în loc. În 1995 scriam: „Inginerii s-au apucat de făcut comerţ, strungarii de scris ziare, profesorii de deschis ateliere de producţie, studenţii de făcut export. Bulibăşeala este atât de mare încât unii chiar îşi imaginează că se află pe locul lor. Numai că efectele sunt vizibile cu ochiul liber. Leul cade îngheţat la crivăţul din casă şi de pe stradă, economia pluteşte în derivă, agricultura se întoarce la sapă de lemn. În loc de raiul visat la Revoluţie, am construit deja un iad al bunelor intenţii”.
(…) Din 2006, am luat la întâmplare: „Cu ochii la ecranul televizorului, pe care se opresc din când în când imagini cu parlamentari obosiţi, care picotesc prin şedinţe, după ce şi-au votat sporuri, indemnizaţii, reduceri, gratuităţi până şi la sicrie, bătrânii săraci şi bolnavi îşi fac cruce cu amândouă mâinile. Bulinele lor, câştigate cu greu, după ore în şir de stat în picioare, nu le uşurează înţelegerea realităţii româneşti. Şi nici nu ne scuză nouă nepăsarea. Nimic nu ne spală obrazul de ruşinea la care ne supunem bătrânii”.
Aşa că nu mi-a rămas, după câteva zile de căutat în arhive, decât să reiau, ca la o tragere la sorţi, un editorial din 1992 şi să îmi demonstrez cu ajutorul acelor rânduri, dacă mai era nevoie, că poţi privi, dacă ai făcut cinstit şi responsabil această meserie, poţi privi fără mânie în urmă, chiar dacă eşti încă foarte, foarte mânios.
(„Viaţa liberă 5000 - Cartea noastră cea de toate zilele”, Almaprint, 2006)
Katia Nanu
Ce soartă ne mai aşteaptă?
Încheiem un an cu întâmplări extraordinare, nesperate, începute prin miracolul din 22 decembrie 1989. Bucuria, imensa bucurie a libertăţii noastre, nu a fost întreagă din motive ştiute. Pentru că aşa e sortit, probabil, ca noi, românii, să ne aducem obolul pe Golgota - în orice împrejurare a istoriei noastre…
Cine încearcă să facă un scurt istoric al evenimentelor din anul anul acesta nu va şti cu exactitate să le înscrie nici măcar în ordine cronologică, pentru că s-ar izbi de subtextul lor, de umbrele şi nebuloasele „actualităţilor” româneşti. Să ne amintim de ianuarie, când lumea a stat cu sufletul la gură, neştiind cum să reacţioneze, astfel ca lupta pentru putere să nu ameninţe fatal ideile democratice. A urmat neliniştea, nesiguranţa zilei de mâine, fiindcă - în pofida unor procese intentate mai marilor dictaturii - nu se cunoaşte nici până acum cine a tras în 22 şi după aceea (a obosit strada tot întrebând).
(…) Greve, nesfârşite revendicări, săptămâna redusă de lucru, lucrul făcut de mântuială, multă bişniţă şi nemuncă au făcut şi fac ca economia românească - şi aşa nenorocită sub dictatură, haotic orânduită - să se compare (aflându-se în inferioritate!) cu realizările „glorioase” din ’89!. În astfel de situaţie, Guvernul s-a grăbit, considerând salvatoare ideea liberalizării preţurilor. Întreprinderile s-au grăbit şi ele - chiar dacă acum se numesc societăţi comerciale - să-şi acopere gravele goluri dintr-o activitate ineficientă (umflându-se cu totul arbitrar preţurile); producţia în sine a scăzut continuu, iar rentabilitatea le-a crescut pe seama bietului cumpărător. Bruma de privatizaţi apăruţi s-a orientat şi se calează încă pe câştigul imediat, iar bişniţarii au proliferat - unii tinzând să se internaţionalizeze.
În plan politic, ultimele luni ne-au pus în faţa unor ameninţări: ce s-o fi hotărât totuşi la Malta? Avem de-a face cu o nouă Ialta? Ce mai zic americanii, ce intenţii au ruşii?
Ce soartă ne mai aşteaptă? Vor hotărî, iarăşi, alţii pentru noi? Până şi Ziua Naţională, până şi Sfântul Crăciun le-am aşteptat cu sufletul la gură. Nu pentru a ne bucura, nu pentru a ne plânge morţii - Eroii Revoluţiei, ci ca să vedem ce-o să se întâmple!
Fie ca Anul Nou să ne ajute să ieşim din atâtea impasuri - câte le are la această dată obiditul nostru popor. Fie ca (încă) firava noastră democraţie să capete puteri! Să ne aducă, pace, linişte şi bunăstare! Un gând bun şi pentru fraţii noştri de peste Prut şi Nistru care au suferit atât de mult! Aşa să ne ajute Dumnezeu!
(„Viaţa liberă” nr. 311, sâmbătă, 29 decembrie 1990)
Grigore Lazarovici
Cei mai frumoşi ani
Obiect al unui reflex cotidian pentru mii şi mii de gălăţeni dependenţi de informaţia pe care le-o oferă, ori motiv de cârcoteală pentru câţiva alţii, cotidianul "Viaţa liberă" continuă să-şi împlinească menirea. Şi asta de un sfert de secol! Este aici, se poate conta pe el, şi ce altceva decât o asemenea longevitate ar putea dovedi asta?
În vremuri în care aproape toate cotidienele tipărite din România au încetat să mai apară, după dureroase agonii cu tiraje simbolice, „Viaţa liberă” merge mai departe şi asta pentru că, de 25 de ani de când există, ingredientul principal al succesului său a fost contactul permanent cu cititorii şi implicit un sentiment reciproc de apartenenţă.
N-am cum să-mi reprim satisfacţia că, din cei 25 de ani de „Viaţa liberă”, mai bine de 15 mi-au marcat existenţa. Şi nu doar în plan profesional.
Am început să scriu pentru „Viaţa liberă” în decembrie 1994. Fiecare zi era specială pentru că mă onorau cu titulatura de coleg profesioniştii care au făcut din „Viaţa liberă” unul din brandurile Galaţiului. Am trăit, de nenumărate ori, sentimentul că meseria de jurnalist poate ajuta la schimbarea în bine a unor destine şi pentru asta voi fi mereu recunoscător „Vieţii libere”.
Pentru fiecare articol care mi-a prilejuit o lecţie de viaţă, şi au fost nenumărate, se cuvine să mulţumesc „Vieţii libere” şi să-i urez din tot sufletul: „La mulţi ani!”
Marius Mototolea
Mulţumiri publice
Era în octombrie 2005, când Domnul Radu Macovei mi-a spus „nu ascund că aş vrea să te racolez”. Mă confisca din curtea concurenţei şi, la rândul meu, nu pot camufla emoţia (a se citi aici şi bucurie şi ce mai vreţi dumneavoastră) de a-i mulţumi public. La mulţi ani, "Viaţa liberă"!
Dănuţ Lungu
Suliţe sub burta cerului democratic
Dacă ne uităm în jur, putem să numărăm pe degetele de la o mână ostaşii rămaşi să împungă cu suliţele burta cerului democratic, care ne înveleşte de 25 de ani. Iar "Viaţa liberă" se află printre ei. Înaintea unei asemenea izbânde mă înclin. La mulţi ani victorioşi şi liberi!
Tudor Neacşu, producător executiv Digi24 Galaţi
Ziarul e unul singur
Am petrecut la "Viaţa libeă" un sfert din sfertul de veac pe care Ziarul îl serbează astăzi. Înainte de a veni în Redacţie, am trecut prin mai multe redacţii. Am făcut ziare, am scris articole, dar până să ajung în Domnească 68, nu pot să spun nici că am produs Ziare, nici că am scris Articole. Ziarul e unul singur. Aşa a fost mereu în ultimii 25 de ani, probabil că aşa va fi şi în următorii 25. Vor mai fi ziare şi articole, dar Articole în Ziar...
La mulţi ani, "Viaţa liberă"! La cât mai multe Ziare, la cât mai multe Articole!
Marius Ţuca
Mulţi ani pe baricadele scrisului!
Acum, la ceas aniversar, întorc şi eu clepsidra unui sfert de secol odată cu voi şi îmi privesc gândurile, amintirile şi trăirile de jurnalist, coleg, prieten de „Viaţă liberă”. Şi, întrucât cred că nimic nu este posibil fără libertatea de gândire, ştiu că, urându-vă „Mulţi ani frumoşi!”, nu fac altceva decât să vă doresc să rezistaţi cât mai mult pe baricadele cuvântului scris!
Cristina S. Carp
Jumătate din viata mea a fost liberă
Când am venit la "Viaţa liberă" aveam 23 de ani, credeam în oameni şi în misiunea jurnalistului. Când am plecat din "Viaţa liberă" aveam 44 de ani. După aproape jumătate de viaţă dedicată cuvântului scris, am început o nouă etapă. Vă mulţumesc tuturor celor ce mi-aţi fost aproape, la propriu şi la figurat. Am învăţat multe, drumul a fost frumos. Am "tranzitat" împreună, prin adolescenţă şi prin viaţă, urmându-ne, apoi, fiecare, calea. Rămâne prietenia - darul cel mai de preţ pe care ni-l putem oferi unii altora.
La mulţi ani, "Viaţa liberă"! La mulţi ani, dragi cititori!
Angela Ribinciuc
Gânduri, gânduri, răscolitoare gânduri...
După ce s-a născut, o vreme, „Viaţa liberă” a zburat pur şi simplu, cu tot cu noi cei care am creat-o, direct către inimile gălăţenilor. La 25 de ani, sper ca „Viaţa liberă” să nu fi obosit şi zborul să nu i se fi frânt, pentru că, nu-i aşa?, e mai frumos să zbori spre înalturile conştiinţei gălăţenilor, decât să te târăşti! La mulţi ani!
Ştefan Dimitriu
Şcoala de presă
Într-o seară friguroasă de ianuarie, în 1990, citeam, cu ochii obosiţi, un anunţ în „Viaţa liberă” - concurs pentru angajarea unor redactori. N-am stat pe gânduri! M-am dus la concurs. Eram mulţi. Am trecut de prima probă. Am trecut şi de a doua. Şi, astfel, am devenit ziarist. Am petrecut la „Viaţa liberă” 10 ani. Câteva mii de zile, în care am fost, pe rând, reporter, redactor, editorialist, şef de departament. Şi, tot aici, am învăţat că în presa scrisă se moare la 24 de ore. După 25 de ani, privind retrospectiv, văd „Viaţa liberă” ca pe o şcoală de presă. Printre extrem de puţinele din Galaţi!
Cătălin Negoiţă
