* Gheorghe Gurău - Întâiul şi ultimul senin, Editura Axis libri, 2015
Fără ambiţia de a revoluţiona arta literară (dar oare câţi au astfel de dorinţe?), Gheorghe Gurău, aproape senin (nu degeaba manuscrisul se intitulează „Întâiul şi ultimul senin”), schiţează ciornele unor poeme uşor fataliste: „Cerul stă cu ochii pe noi/ şi ne veghează încă din copilărie…”
Melancolie, nostalgie, toate sunt nume ale poetului! Rătăcit în pădurea Poeziei, scrijeleşte pe coajă de salcâmi sau de mesteceni rău prevestitori, ca în filmul lui Wajda: „Mustesc de amintiri pădurile de azi/ în care flori purtând amprenta timpului/ ne provoacă la o cu totul altă copilărie”… Dar prevestirea este mai mult bănuită; structural, Gheorghe („Purtător de biruinţă”, de, sfântul protector!) Gurău fiind un optimist, doinind din frunză „în viaţa asta verde fără de hotar!”...
Între vitalism şi „un oftat enorm” (aproape caragialesc - că doar are şi scrieri umoristice deosebit de apreciate!), Gh. Gurău poate se gândeşte şi la ceva rigoare germană - dacă tot vizitează „motivat” în ultimul timp patria lui Goethe, dacă nu cumva şi ceva tensiune faustiană… Dar până atunci este sedus de amintiri, ba chiar luat prizonier: „înconjurat mă simt de-un turn înalt/ cu ziduri cărămizi de amintiri”!
Părinţii sunt „personaje lirice” centrale, trăirea literară fiind asumată (chiar şi proustian, deşi nazalului i se dă o importanţă mai mare) în „Miros de copilărie”: „Trăiesc prin prisma trecutului meu,/ trăiesc şi simt că mi-e bine,/ trăiesc acum, mereu…/ Trăiesc aşa cum se cade/ şi cum mi-este scris/ de ursite…/ Trăiesc şi simt că se poate trăi şi altfel/ decât poate să fie/ trăiesc prin copilărie!...”
Metafora se naşte trudit (dacă se naşte!), textele având mai degrabă o valoare sentimentală personală decât universală, doar câte o dorinţă promiţând eventuale schimbări viitoare: de pildă, programarea unei alte copilării! De altfel, chiar există un poem intitulat „Copilăria, speranţă viitoare”.
Într-un fel sunt nişte schiţe (unele pastel, Alecsandri ştie de ce!) pentru alte „Exuvii”, nici recomandările morale nelipsind: „Mama m-a învăţat ce înseamnă demnitate/ şi cum să mă comport/ în viaţă, la şcoală şi în societate, cum să nu fiu un fiu răutăcios/ şi să iert pe unul mai păcătos ca mine…”
La un moment dat, Copilăria devine obsedantă, lăsând chiar cicatrice… Umorul despre care vorbeam mai descreţeşte câte o frunte critică, într-un poem precum „Socoteală de copil” (redenumit cu creionul „Patru anotimpuri”), unde o întâlnire (imaginară sau nu) între copil (fostul copil) şi învăţător explică (forţat, dar amuzant şi uman) existenţa celor patru anotimpuri.
Un poem precum „Copilării” invită cititorul la un dialog cu autorul, schiţând în acelaşi timp o arenă pentru dispute între monştrii care ne păzesc copilăriile adevărate şi gladiatorii sufletelor noastre: „Copilării vor spune cei mai mulţi,/ baba oarba/ o păpuşă legată inutil la ochi,/ îmbătrânită, altfel i s-ar fi spus/ fata oarba, poate/ Zâna cea bună, Făt frumos/ cu buzduganul său misterios,/ departe în inima pădurii/ se întâmplă lucruri pe cât de întunecate/ pe-atât de-adevărate şi provocatoare/ pentru o viaţă viitoare...// Copilării vor spune cei mai mulţi,/ de-a v-aţi ascunselea/ în lanul galben încărcat de maci,/ unduitor precum valurile mării,/ o mare gata să reverse,/ greieri în frac cu cri-ul lor,/ un cântec blând de cerşetor/ în noaptea-n care loc îşi face Luna/ se întâmplă lucruri minunate,/ atât de simple din păcate, solitare/ pentru o viaţă viitoare...// Copilării vor spune cei mai mulţi/ şotronul, omul desenat/ sărit de ţânci în jocul lor / în ţărna de pe uliţa din sat/ ce-i doldora de amintiri trecute/ ca într-un vechi, încântător decor...”
Mai că aş presimţi că Gh. Gurău vrea să scrie cât de curând o carte în genul fantasy, în care toţi oamenii se regăsesc după obştescul sfârşit întrupaţi în copiii care au fost. Deşi aici un Golding ar da o replică demnă de un „Împărat al muştelor”, citând chiar din Gh.Gurău: „Încetul cu încetul de prea multă risipă/ lumina dispăru parcă în neant/ şi se făcu întuneric deplin/ într-o clipită…”
Ca într-un alt Neverland, aceşti „copii” ar avea de „înfruntat”, probabil, alt fel de căpitani de piraţi, Friguri umblând ca umbrele, lacrimile de durere învăţând bucuria de a încerca, printre altele, să fii un alt fel de Teodoreanu, pe o alt fel de uliţă a copilăriei. Citim şi un psalm-plecăciune, care întăreşte senzaţia de fugă după sacru, ocolind prin trecut, deoarece, nu-i aşa, aflăm din „Dor de durere”, este „meciul vieţii”, unde se calcă pe stele din casă.
„Copilărindu-se” (şi literar, plăcându-i asta aproape la nebunie: „îmi place să copilăresc/ printre cuvinte”), autorul adună şi nedumeriri, şi lacrimi, o mai dă şi pe critica socială (ca în „Scrisoare de plâns”, unde observă că viaţa la oraş poate fi precum cea de la ţară), se mai face şi frate cu codrul, observând cum copacii se pregătesc de culcare, retrăind temeri ancestrale (şi că „Domnul se răzbună!”)… „Orăşelul copiilor fantomă” promite o altă abordare viitoare a ceea ce am putea numi uneori fenomen liric: noaptea în frac negru îl aşteaptă pe un alt Gheorghe Gurău.
Poate scriind şi despre copilăria poeziei sale…
CITEŞTE ŞI: Despre adevăraţii braconieri, cei de suflete şi destine...
