* Ion Manea - Călimara cu pixeli, Galaţi, Editura "Axis Libri", 2015
Cândva mă gândisem să scriu o carte de cronici de întâmpinare la… cărţi imaginare. Inventam scriitori şi cărţi, scriind despre ei şi despre ele. Mi-am adus aminte de această intenţie citind unul dintre textele din cea mai nouă carte a lui Ion Manea, „Reacţia lui Călinescu la intrarea în literatură a domnului Poponeţ”, unde am crezut că scriitorul chiar inventează o carte şi un scriitor. Dar consultând imediat Doamna Gugăl, am constatat, spre ruşinea mea, că există o carte numită „Consumatorul de suflete” şi că un Codin Maticiuc este cât se poate de real. Mai apoi am aflat de un Paul Rosolie, care a hotărât să fie înghiţit de viu de un şarpe anaconda, pentru a-i studia mai bine mecanismele digestiei. Acest Paul Rosolie semăna atât de bine cu o serie de personaje ale lui Ion Manea încât a fost cât pe-aici să fiu păcălit: Nu, Paul Rosolie chiar a existat sau există încă, dacă nu o fi făcut vreun alt experiment nebunesc cu vreun şarpe! O confirmă aceeaşi doamnă Gugăl! Din această perspectivă, mă tem că tot ceea ce este relatat în „Testul Eminescu şi tunul Shakespeare” (comercializarea unui test de confirmare a sifilisului cu numele poetului naţional!) este cât se poate de real!
Acestea de mai sus sunt scrise tocmai pentru a vă da seama de tehnica lui Ion Manea în conceperea eseurilor sale care, uneori, ca nişte ouă kinder, au în interior şi câte o povestire sau o anecdotă care slujeşte, moralist sau nu (doar Manea este şi un fabulist remarcabil!), eseului. Ca în textul care deschide festinul, „Care strigă acolo?” - că de acolo a venit şi sugestia cu ouăle kinder, deoarece apare un nepoţel ca personaj -, unde bunicul constată că deja trăieşte într-o viaţă S.F., unde impactul tehnologiei este oarecum alienant, raportat la un stil de viaţă de acum câteva zeci de ani. Scrie Ion Manea: „Aproape pe nesimţite, lumea lui „A fost odată” se afundă tot mai mult în istorie, eliberând scena pentru miturile moderne şi postmoderne, care, în esenţă, aparţin lui „Se întâmplă acum, chiar în clipa aceasta”. Satul global al lui Marshall McLuhan a produs o copilărie globală, una în care Baba Cloanţa nu mai primeşte drept de rezidenţă, Făt-Frumos din lacrimă sau din orice nu mai are audienţă, iar Setilă, Flămânzilă et company rătăcesc cu cardurile goale… Dacă în lumea rurală a anilor ’50 copilăria se năştea la lumina lămpii, astăzi, aproape identic cu cea urbană, ea se naşte direct lângă calculator, telefonul mobil şi tabletă şi, în general, lângă întreaga aparatură, din ce în ce mai sofisticată, de receptare a mesajelor din diferite surse. Şi, în plus, peste tot în lume, la fel. În satul global, copilul din Galaţi se joacă la fel ca şi cel din New York, Tokio, Paris sau Rio de Janeiro.”
Între joaca nepoţelului şi a ginerelui la un Xbox sau ceva în genul, şi vizita unor personaje din basme, într-o visare, scriitorul meditează, de fapt, asupra condiţiei umane la momentul actual, aşa cum se întâmplă în toate textele, formaţia sa de sociolog spunându-şi din când în când cuvântul, mai pronunţat, ca, de pildă, în „Băşica de porc cu grăunţe şi invenţia lui Zuckerberg”. Ori „Cervantes în lanţuri”, unde se detaliază şi pe marginea unui termen care intră mai greu în limba română, via sociologie şi… cinematografie, serendipitate. Unele eseuri sunt capitole dintr-o sociologie a percepţiei publice literare, cum este „Pururi tânăr, înfăşurat în like-uri!”. Câte un excurs istoric, de pildă asupra jocului destinului care a dus la apariţia „Caracterelor” lui La Bruyère, slujeşte tot corespondenţelor, similitudinilor ori contrastelor care se pot observa între trecut, prezent şi viitor, substanţă pentru călimara cu pixeli în care Ion Manea îşi înmoaie pana… virtuală.
Cu aer de profet cumsecade, cu mult bun-simţ, proroceşte că timpul rinocerilor ionescieni, al adevăraţilor rinoceri, abia urmează să vină, ceea ce ne cam cutremură! Până atunci, Ion Manea este un fin observator al fenomenului cultural românesc în ansamblu (dar nici planul terestru în general nu este de neglijat, vezi şi anecdotele cu scriitori celebri!), pentru gălăţeni rezervându-şi probabil nişte memorii acide din cuvintele cărora nu va scăpa nimeni! Deşi, probabil, încifrat, textul „Scrisoarea lui Victor Hugo şi a 33-a carte a unui autor” are nişte aluzii la personaje, vorba vine, reale! Şi nu este vorba de Victor Hugo, evident! Aşa se întâmplă şi în „Nuntă în cartierul cu metafore”, unde este satirizat „la sânge” un fenomen: cel al apariţiei pensionarilor scriitori, al editurilor de apartament ş.a.m.d. Printre comorile (informaţiile!) ascunse în eseurile sale, înspre final descoperim şi… un sicriu. Nu oarecare, şi nu gol! Şi nici pe un catafalc al unei biserici oarecare, dacă poate exista o biserică oarecare! Ci într-un vagon special, care-şi pierduse fractul! Iar în acel sicriu nu erau decât… rămăşiţele pământeşti ale marelui I.L.Caragiale, trimise din Germania spre Bucureşti, rămăşiţe care au rătăcit vreo două săptămâni prin Europa… Iată un subiect literar! Se va găsi un Gogol român - aluzie la ceea ce a făcut rusul cu „sufletele moarte”, subiectul unui eseu al lui Ion Manea! - care să facă din acel sicriu ceea ce a făcut, de pildă, un Victor Cilincă cu sicriul în care era repatriat Cehov?!
CITEŞTE ŞI: Când lumea nu aparţine nimănui sau… mica apocalipsă după Brăila
