Nu pot să încep recenzia unei cărţi de Petru Creţia fără să vă povestesc o întâmplare, una dintre acele întâmplări semnificative care mi-au rămas gravate în minte, care m-au modificat interior şi pe care le voi duce cu mine toată viaţa.
Eram în ultimul an de liceu, când l-am văzut prima dată pe P. C., la TVR 2, în emisiunea “Serata muzicală TV”, găzduită de regretatul Iosif Sava (între noi fie vorba, acea emisiune, pe care o înregistram pe casete audio ca să o pot revedea oricând, a fost unul din marile mele canale paideutice în adolescenţă. Acolo am văzut, prima oară, oamenii frumoşi ai culturii române, pe care Sava ştia să-i aleagă ca nimeni altul, acolo am înţeles prima dată că ideile şi dialogul intelectual pot provoca febră, minunare, extaz). După aproape două ore vrăjite de dialog cu marele cărturar, Sava a rupt ritmul dialogului cu una dintre întrebările lui simple şi imposibil de rezolvat, una dintre celebrele lui puneri în abis: "Vă e frică de moarte, domnule Creţia?". Îmi amintesc şi acum răspunsul: "Nu, nu îmi este frică. Atunci când ai câteva certitudini, nu îţi mai e frică de nimic".
Prima senzaţie a fost dezagreabilă, mi s-a părut ceva adolescentin, fals şi ipocrit în răspunsul dat de Creţia. Nu credeam că există oameni cărora să nu le fie frică de moarte. Credeam că poţi ignora moartea doar punând-o între paranteze, permiţându-ne luxul de a o plasa, din mijlocul sănătăţii noastre contingente, într-un viitor aflat suficient de departe ca să îl poţi ignora. Dar nu credeam că există oameni cărora să nu le fie frică de moarte doar pe baza certitudinilor, liniştii spirituale.
Şocul l-am avut la puţin timp după aceea, când Creţia a murit. De-adevăratelea. Şi atunci am înţeles, cu inima şi mintea boţite de emoţie, că există oameni care pot învinge frica de moarte prin cultură, prin cultura sufletului, prin captarea şi păstrarea luminii în interiorul lor, oameni capabili de fericire (luată în sensul eudaimoniei aristotelice, ca stare în care nu te mai laşi afectat de lucruri exterioare, fără a te retrage din mijlocul lor). Am înţeles că atunci când dobândeşti toate astea, poţi vorbi liniştit şi luminos despre Dante şi Shakespeare, ştiind că eşti pe ultimii metri ai unei boli incurabile. Am înţeles că frica animală poate fi învinsă de spirit.
Petru Creţia este un om prea puţin cunoscut al culturii române. Desigur, el este citit şi apreciat în mediile selecte, dar e păcat că înţelepciunea lui, capacitatea lui de a dărui spirit şi frumuseţe ajung la prea puţini dintre tulburaţii lumii noastre, la cei care ar avea atâta nevoie de ele. Şi mă doare în particular faptul că este puţin cunoscut de tineri. Mi-aş dori foarte mult ca tinerii să îl citească şi să se hrănească din opera lui. Cel pe care C. Noica îl numea “întâiul om de cultură al ţării” a tradus din greacă, latină, italiană, franceză, engleză, a îngrijit ediţia integrală Platon, a tradus din Biblie, din Dante, din T. S. Eliot sau Virgina Woolf. A scris eseuri originale de o frumuseţe şi de o profunzime aparte şi poezie, o poezie tulburător de frumoasă şi de sensibilă.
Volumul “Luminile şi umbrele sufletului”, pe care vi-l propun astăzi, este o scriere morală, la prima vedere. De fapt, este o analiză, lucidă, când jucăuşă, când gravă, a câteva dintre valorile morale clasice ale omenirii. În nici două sute de pagini, P. C. trece prin filtrul privirii sale peste 30 de lumini şi umbre ale sufletului. Printre ele, demnitatea, prostia, mediocritatea, tristeţea, cuviinţa şi, nu întâmplător ultima, credinţa. Micuţa carte a lui P. C. este o demonstraţie per se că valorile clasice, cele pe care s-a întemeiat în fapt civilizaţia umană, nu pot fi erodate nici de progresul tehnologic, nici de alte transformări sociale. Mai mult, valorile sunt valori numai întrucât sunt infinit maleabile, rămânând însă ferme în fundamentul lor. Ele sunt valori întrucât sunt vii, întrucât hrănesc sufletul, întrucât rezolvă problemele reale şi alungă demonii cei mai aievea. În fine, ele sunt valori întrucât reprezintă pentru fiecare individ (pentru că, pentru P. C., individul este locul ultim de manifestare a valorii) ancorele spirituale care îi permit să traverseze lumea tumultoasă şi complicată în care trăim. Iar dedesubtul tuturor acestor valori, ca o temelie, stă binele. Nu binele platonic, ci binele diseminat în indivizii anonimi care salvează mereu demnitatea acestei lumi. Sarea pământului: “Despre cei neştiuţi şi uitaţi şi pierduţi în lutul orb şi risipiţi prin veacuri, dar care au fost sarea pământului şi care au purtat pe umerii lor binele lumii sunt scrise rândurile acestea… Ei nu trebuie neparat gândiţi în funcţie de anumite crezuri, coduri morale sau legi, ci în spontaneitatea din adânc a bunătăţii lor.”
Fără a fi o apariţie foarte recentă (ultima ediţie a apărut la Humanitas în 2011), cartea lui P. C. este, cred, o carte esenţială. Un manual pentru trăit frumos şi abia în ultimul rând un tratat de morală. O carte despre umbrele, dar mai ales despre luminile sufletului. Şi despre cum se ajunge la ele.
