* Regele Ioan a implicat aproape tot Dramaticul * E pur si muove: scena turnantă s-a învârtit prima oară! * Un spectacol uimitor de sunet şi culoare! *
Dacă în mod normal scena dă spectatorilor şansa unui spectacol mai degrabă 2D, sâmbătă, la premiera spectacolului „Regele Ioan”, de Shakespeare (alt Shakespeare, după recentul succes cu „Falstaff”), am avut parte de un adevărat 3D!
Totul a năvălit peste noi! Personaje înarmate trecând prin sală sau vorbind de la balcon, sunetul din pasajele înregistrate sau de la replica rostită de la microfonul-lavalieră invizibil spectatorului, jocul de lumini, efectele fumigene, flăcările adevărate, figuranţi „spânzuraţi”, atârnând la câţiva metri de scenă: nu se poate povesti, trebuie neapărat văzut!
Decorul a fost, putem spune, personajul principal al spectacolului lansat la Teatrul Dramatic „Fani Tardini!” Un decor semnat de Alexandru Radu: o construcţie spiralată din metal, cu scări şi accesorii, care s-a mişcat odată cu scena turnantă.
Pentru prima dată, scena turnantă a teatrului, inaugurată în această stagiune şi mişcată doar o dată la un spectacol de poezie, este folosită cu adevărat!
Costumele, stilizate atât cât trebuie, dând strălucire şi culoare vie personajelor, merită un premiu special!
Muzica spectacolului, semnată de George Marcu, o marcă în sine, a „jucat” şi ea în spectacol.
Luminile au completat plasticitatea scenei, până şi cortina a adăugat, în lăsarea sacadată din final, un plus de dramatism. Spectacolul pare un film care te ţine în stăpânirea sa, într-o atmosferă specială, motiv pentru care nici nu s-a aplaudat la o replică sau alta, ci doar în final.
Roluri grele, distribuţie mare
Am mai remarcat şi folosirea unor actriţe în roluri… masculine: Carmen Albu este Filip, regele Franţei, Petronela Buda – prinţul moştenitor francez, Oana Preda Gheorghe – un domn, Veronica Păpuşă – ambasadorul francez… Vlad Vasiliu joacă în dublu rol.
Roluri principale, greu de susţinut prin întindere, interesant dezvoltate: Stelian Stancu – în regele Ioan fără Ţară, Carmen Albu – regele Filip.
Stelian Stancu, în rolul principal, evită tentaţia patetismului şi face un Ioan alunecos, cu obraz fals, cu aparenţe demne şi vicleşuguri laşe.
Cristina Uja, în rolul ducelui Arthur, realizează cu emoţie cel mai cald rol din piesă. Lucian Pânzaru în rolul Hubert de Burgh, interpretează convingător naivitatea slujitorului credincios, răul-bun.
Un hieratic slujitor papal, Cardinalul Pandulph, este susţinut, exact, de Gabriel Constantinescu. Se detaşează prin însuşirea unei partituri a disperării actriţa Svetlana Friptu.
Cu un farmec falstaffian, Grig Dristaru face bine scenei. Sinceră apare Ana Maria Ciucanu în jocul său. Liliana Lupan, regina-mamă, completează bine spiritul malefic al fiului său Ioan. Şi exemplele pot continua…
Sigur, sunt doar impresiile de spectator la o superproducţie, la un spectacol de echipă, foarte greu de realizat, care-i angrenează pe aproape toţi actorii Dramaticului şi pe câţiva viitori actori.
Mai avem răbdare la Shakespeare?
De altfel, este extraordinar de greu să declami firesc astăzi lungile replici elisabetane, iar diferenţele de forţă între glasurile actorilor versaţi şi cele ale celor debutanţi au dat un uşor decalaj, unele replici fiind mai greu de auzit din sală.
De altfel, este o performanţă în sine că regizorul spectacolului, Cătălin Vasiliu, a avut curajul să se înhame la un spectacol cu o distribuţie aşa mare – nu mai puţin de 19 roluri distincte, câteva de întindere, plus figuraţie, asigurată de elevii la Teatru de la Centrul Cultural „Dunărea de Jos”!
Şi s-a dovedit că se poate! Un spectacol care, în mod sigur, se va mai aşeza şi de acum încolo…
Sigur, par mult două ore de joc, care nu recomandă spectacolul comozilor (în epoca modernă, puţine teatre şi-au permis să joace piesele marelui Will în întregime…) sau celor cu migrene… Mai avem răbdare la Shakespeare?
