!... e-aşa de întuneric, doamnă, că nu se vede nici lumina,
orbecăiesc pe ordonată şi pe abscisă, dar nu ştiu
şi nu aud enormitatea unde se-ntâmplă ce se-ntâmplă:
morfologia şi sintaxa acestui surdomut târziu...!
!... şi mă întrec în levitaţii prin bezna asta exemplară,
prin tot închisul cest localnic în cest deschis nemărginit,
dau din uitare în uitare, din colţ în colţ, din lipsă-n lipsă,
dar nu mă-mpiedic de sămânţa vreunui licăr de/finit...!
!... alcătuirea mea-ntr-această continuă anticipare
e o vremelnică oprire-ntr-un mers prin negru absolut,
e-o păcăleală cu scânteia din viul scris printr-o formulă
care mi-arată că sfârşitul triumfă chiar la început...!
!... care mi-arată că nimicul e mult mai greu decât adună
tot ce se crede-a fi realul pe-orizontal şi vertical,
e un amar din care gustă augusta mea ne/norocire
de-a traversa cest gol năvalnic, teribil, orb, universal...!
!... e-aşa de întuneric, doamnă, că-mi intră deştele în ochii
pe care-i caut să-mi arate alt drum, pe lângă, pe ascuns,
însă absenţa luminării le-au şters adâncurile toate
şi nu mă pot salva din sinea cestui prea lacom nepătruns...!
!...îmi zic mereu: poate se-ndură numele dat ne/îndurării
şi mă aruncă în rezerva celor naivi şi păcătoşi,
unde măcar o lumânare stă la fereastră şi-i aşteaptă
pe toţi zvârliţii la uitare, în netrecut, cu ochii scoşi...!
!... încerc rugare la mărirea celui abstract pus peste toate,
ca o ispită, ca un demon pe care, totuşi, îl mai cred,
şi parcă nici nu mă aude, parcă nu-(i) dau destulă vamă,
şi mă şi face de ocară, şi mă şi-ntoarce în concret...!
!... orbecăiesc pe înălţime şi pe lungime, prin prăpădul
acestui gol umplut cu foame, cu nepăsare şi cu sete,
şi tot mai sper o licărire, şi poate nimeni n-o să spună:
e-aşa de întuneric, doamnă, că nici lumina nu se vede...!
