Într-o comunitate puternică, bine chivernisită, conflictele apar rar. Foarte rar. Fie că vorbim din perspectiva unor entităţi mici (cum ar fi familia sau cartierul), fie că ne referim la entităţi extinse (cum ar fi marile oraşe sau naţiunile), spiritul comunitar este întotdeauna alimentat de confortul individual al membrilor comunităţii. În plus, orice-ar spune oricine, starea mentală de bine nu poate fi separată decât rareori de bunăstarea materială. Principiul este valabil de câteva milenii, a stat la baza formării primelor state din istoria omenirii, a guvernat marile imperii („panem et circenses”, spuneau cu sârg romanii), a ajutat la consolidarea fiecărei democraţii moderne.
Nimic nou sub soare, nu-i aşa? Cârmuitorii au căutat mereu să-şi menţină supuşii într-o stare de oarecare confort. Iar tocmai lipsa acestui confort a dus mereu, fără excepţie, la şocuri sociale cumplite, de genul revoluţiei franceze, a mişcărilor de eliberare naţională sau, cu voia dumneavoastră, a revoluţiei române din 1989. Ca urmare, este un fel de lege nescrisă (sau uneori scrisă – căci constituţiile moderne conţin aşa ceva) că fără prosperitate nu se poate obţine stabilitatea unei comunităţi.
Plecând tocmai de la considerentele de mai înainte, în ultimii ani s-a vorbit foarte des şi în România despre conceptul de „pace socială”. În fapt, acest ţel a devenit lozinca numărul unu a tuturor guvernărilor, dar şi sloganul de căpătâi a tuturor celor veniţi să ne cerşească voturile. Din păcate, însă, ne-am aflat şi ne aflăm în continuare în zona păcii sociale mincinoase, care nu se bazează pe bunăstare pe termen lung, ci este cumpărată prin mită electorală. Ne furăm singuri căciula, pe doi mici şi-o bere.
Dacă oamenii care cârmuiesc ţara/ judeţul/ oraşul ar înţelege cum se corelează prosperitatea cu pacea socială, lucrurile ar sta cu totul altfel. Ba chiar ar putea descoperi că bunăstarea populaţiei îi scăpă de belele pe politicienii şi edilii mai puţin „curaţi”, după principiul „Din movila mare nu se simte lipsa unui pumn de boabe”. N-ar mai sta nimeni cu ochii, obsesiv, pe micile furtişaguri, comisioane şi aranjamente ale aleşilor. N-ar mai înjura nimeni cu furie pe la colţ de stradă şi pe la margini de site-uri. Dacă românii/gălăţenii ar fi prosperi, politicienii n-ar mai fi huiduiţi, bătuţi cu roşii, scuipaţi. Pensionarii nu s-ar mai aduna să protesteze-n centru, comerţul cu voturi n-ar mai funcţiona. Ar conta, în ochii poporului, doar faptele cu adevărat importante.
Discutam recent despre corupţie, politică şi hoţie cu directorul unei importante companii multinaţionale. Omul, francez la origini, îmi explica faptul că peste tot în lume se dă şpagă şi se dijmuieşte din banul public, însă nicăieri ca-n România. Suntem şi noi campioni la ceva, deci… La finalul discuţiei, francezul a avut posibilitatea să înveţe ceva nou despre România. Anume că noi, românii, avem un defect genetic: ne cam lipseşte degetul mare (opozabil) de la mână. Adică n-avem limită atunci când băgăm mâna în buzunarul în care se află banii publici. Iar asta se vede, fără îndoială, în jurul nostru, căci avem o ţară tot mai sumbră, mai mohorâtă, mai atinsă de sărăcie. Şi totul ni se trage de la un amărât de deget imoral, fir-ar el să fie!
