O nouă dramă nouă ne tulbură „ecranele” vieţii: o fetiţă din Galaţi, Alexandra, speriată că a fost prinsă de către diriginta ei fumând, le-a scris părinţilor o scrisoare de adio, de sinucigaş!, şi a dispărut! Dacă ar fi apărut pe youtube fumând, tocmai părinţii, tocmai diriginta care i-a depistat ţigările ar fi fost arătaţi cu degetul, mustraţi. „Vinovăţia” cuiva ţine şi de tratarea poveştii de cei care n-au fost prinşi fumând ori nu fumează…
Sperăm ca fetiţa să fie doar rătăcită, speriată, pe undeva, că lucrurile se vor sfârşi cu bine, căci adolescenţii, care trec prin atâtea şi atâtea transformări, şi fizice, şi morale, reacţionează exagerat, mai ales când constată că între morala predată şi viaţa adevărată sunt atâtea posibilităţi de a suferi, de a greşi, de a înţelege prost…
Ameninţări cu fuga sau chiar cu sinuciderea au fost şi-or mai fi, la prima dragoste trădată, la prima corigenţă neaşteptată, la prima pedeapsă pentru fumat. Poate este mai practic obiceiul din şcolile medii americane, unde pentru copiat, un geam spart sau violenţe de limbaj, un copil este pedepsit cu „detenţia”, pentru un ceas ori două, sub supravegherea unui profesor, într-o clasă unde îşi poate face şi temele.
La noi, „în libertate”, nici primele „antrenamente civice”, primele modele ale copilului, care s-ar deprinde mai firesc în familie, nu au timp să se aşeze: nu mai vorbim de mult de „cei şapte ani de-acasă” ai copilului! Ministrul Educaţiei Naţionale, Remus Pricopie, chiar anunţa recent intenţia de a coborî vârsta învăţământului obligatoriu în grădiniţe până la trei ani!
Acasă, influenţa - uneori bună, uneori proastă, căci tata o mai bate pe mama ori invers! - a părinţilor stresaţi şi a televizorului continuu, rulat fără program şi fără selecţie, duce, dacă nu la o rea educaţie, măcar la un ritm mai accelerat al vieţii. Poate nu devin mai violenţi, însă nu mai au atâta empatie: am întâlnit micuţi dezamăgiţi, după ce au văzut film 3D cu dinozauri, că n-a fost nimeni sfârtecat.
Un psihilog ar putea să ne lămurească şi dacă se întâmplă într-adevăr ceva ciudat cu mintea copiilor, supuşi la bombardamentul informaţional de mici, doar analizând desene: cu decenii în urmă, vedeai mici desene cu cretă albă pe trotuar, cu oameni stilizaţi, dar bine construiţi, blocuri cu geamuri şi antene, case; acum vezi pe trotuare, întinse cu exuberanţă peste tot, desene în culori frumoase, cu mai multă imaginaţie în linie, dar fără un desen structurat, fără sens; cam cum fac consumatorii de droguri când se apucă să deseneze „realul” din capul lor!
Domnul Trandafir spunea lucruri înălţătoare, în care, desigur, credea; azi, e atent să nu-i fugă copiii în lume. Şcoala şi serviciul sunt percepute ca pedepse! Nu mă mir nici că doamna Lis, nevasta fostului primar al Capitalei, întrebată ce a fost Mihai Viteazu înainte de a fi domn, şi-a dat cu părerea: a fost… profesor! Probabil, unul dintre cei care au trecut-o... E drept, după manuale în care despre împăratul
Traian, de exemplu, nu s-a găsit o prezentare mai bună decât că era un bărbat cu un aspect fizionomic senzual…
Un banc mai vechi spunea: „Omul trăieşte şase ani şi şase luni” - şase ani până la şcoală şi câteva luni la pensie… Dar restul? „Păi, ce, aia-i viaţă?!”
