În timp ce mulţi dintre noi, maturii, suntem tentaţi, precum oile, să acceptăm că “aşa e în democraţie”, că „este european”, că “totul se plăteşte”, inclusiv manualele... gratuite, un grup de puştani a dat pur şi simplu în judecată Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice! Asociaţia Elevilor din Constanţa, se pare, singura asociere cu statut juridic a unor elevi din ţară, poate (şi ar trebui) constitui un exemplu pentru alţi elevi şi studenţi.
Ministerul răspundea ieri liniştitor-aiuritor, la postul de radio naţional, printr-o purtătoare de cuvânt, că - pardon - câr, că mâr, „o să se”. După ce ministerul abia a recunoscut nu demult că îşi încalcă obligaţia gratuităţilor, în ultimul timp a oferit niscai praf în ochişori, câţiva firfirei (55 de lei, şi aceia cam greu de decontat, faţă de peste 300, minimul de care ar avea nevoie un elev pentru cărţi, spune asociaţia), pe principiul „buget mic, coane Fănică!”. Acum, anunţă că onor echipa ministerială stă. Pe gânduri. Şi că, în mai multe luni, se va organiza o frumoasă licitaţie naţională pentru cele manuale gratuite (oare total?). Şi tare mi-e teamă că va fi prioritar pentru ministerul-cumpărător preţul, nu calitatea manualelor, aşa cum ar face un minister-formator. Deci, la anul, S-AR PUTEA ca elevii să aibă manuale CEVA MAI gratuite.
Păi, învăţământul primar fusese declarat obligatoriu şi gratuit încă din vremea lui Cuza - şi sunt peste 150 de ani de atunci! Când măcar, în patru clase, învăţai a ceti şi socoti, caligrafie, religie, geografie, lucru manual şi cum să fii român! Era Legea instrucţiunei publice.
Acum, folosim vorbă mare, găunoasă, „Educaţie” (a se citi „Memorare”, „Întipărire”, „Îndobitocire socială”), chiar în titlul unui minister zguduit inclusiv de scandalurile plagiatelor, ale „scriitorilor”-puşcăriaşi îngăduiţi de profesori universitari, ale manualelor încropite! Sigur, alde Moromete greu se îndura să cumpere un abecedar pentru ăla micu´! Iar gratuitate completă la manuale a fost, s-o recunoaştem, doar sub comunişti. Sigur, e mai uşor într-un sistem centralizat, să se îndrepte banii unde chiar e nevoie, mai ales că propaganda a însoţit cât cuprinde darul cărţii. În pluralism, se rup însă miniştri între ei pe ce este mai important pentru naţiune: terenurile de sport în pantă sau grădinile publice la ţară?
Articolul 32 din Constituţie decretează (pe hârtie) obligativitatea, dar şi gratuitatea învăţământului. Dar cine mai ştie destulă carte ca să poată citi în Constituţie? Păi, cum să nu apară, chiar şi printre cei născuţi după Revoluţie, noi nostalgici ai vremurilor comuniste, când analfabetismul fusese aproape complet eradicat, iar azi sunt pe la ţară elevi care nu ştiu număra măcar până la cinci, nota aia de trecere?
Tot ieri, vedeam un reportaj televizat: în timp ce copiilor le cad… pe capete primii lor dinţi adevăraţi (din cauza hranei „europene”!), în mai puţin de jumătate din şcolile din Capitală există cabinete stomatologice; şi mai puţine sunt cele în care există medici.
Extremismul, de stânga sau de dreapta, se poate instala chiar şi într-o societate mioritică, dacă lasă loc la comparaţii prin lipsa de calitate a guvernării. Democraţia se păstrează arătând excelenţa proprie, nu ignorând lucrurile bune rămase de la ăilalţi. Dar la noi nu există, se pare, cale de mijloc: ori te ţin cu gura închisă, ori n-ai ce vârî în ea!
