Acest articol nu se vrea a fi unul moralizator. Nici critic, nici ironic, ci doar o pledoarie la conştiinţă şi luciditate, desprins dintr-o nefericită experienţă pe care am ajuns să o trăiesc la mult timp după ce am crezut, ca mulţi alţii, că mie şi celor apropiaţi mie nu mi se poate întâmpla. Ei bine, uite că s-a întâmplat şi m-au nimerit. Indirect, mi-au violat identitatea şi mi-au zdruncinat liniştea mea şi pe cea a părinţilor mei. Pe undeva într-un colţişor al minţii întunecate de spaimă şi frustrare mi-a trecut fulgerător şi furia la adresa cuiva – nu ştiu, entitate, structură, serviciu, orice! – care ar trebui să ne apere ca societate împotriva scursurilor care ne atacă la psihic şi emoţie pentru a face bani. Mulţi bani. La naiba! Dacă ar fi să măsor, am scris pagini întregi despre bătrâni ţepuiţi la telefon, păcăliţi cu neruşinare şi convinşi, la limita infarctului, să scoată bani şi de unde nu aveau ca să-şi salveze copii de la nenorocirea anunţată misterios la telefon. Recunosc, nu odată nu m-am putut împiedica să nu condamn slăbiciunea celor care au cedat pentru ca mai apoi să se plângă în gura mare că au fost fraieriţi, la fel cum, atunci când a fost cazul, am admirat perspicacitatea celor – destul de puţini – care au avut tăria să-i ducă de nas pe escroci şi să îi dea în vileag. Fac parte dintre acei oameni norocoşi că au acces la informaţie şi la cei care mi-o pot furniza rapid şi că în virtutea acestui fapt am încercat mereu să îmi avertizez părinţii să nu cadă în plasa telefonului fix. „Da, am înţeles”, a fost invariabil răspunsul şi am crezut că nicio eventuală emoţie pricinuită de un astfel de telefon nu va fi mai puternică decât vocea raţiunii şi a informaţiei. Dar n-a fost aşa. Într-o seară obişnuită, în timpul săptămânii, după orele 20,00, telefonul fix al părinţilor mei a sunat. A răspuns tatăl, iar la capătul celălalt, o voce gâtuită care, citez, „respira greu”. „Tată, am avut accident! Mi-e rău!” Atât a trebuit să emită pentru ca tensiune arterială a tatălui meu să prindă viteză de roller coaster şi să „îmi” spună pe nume. Noroc că tata nu e un tip calm şi a trântit urgent receptorul, că preţioasa informaţie pe care i-a scăpat-o interlocutorului putea deja să-l ajute pe acela să îi ţeasă o poveste de toată groaza. Înnebuniţi de groază, ai mei au avut ca prim instinct să plece pe străzi, să mă caute. Sau poate la Urgenţe. Disperarea a atins cote apocaliptice. Amândoi sunt hipertensivi, iar eu, copilul lor, nu am răspuns din prima la telefonul mobil pe care m-au sunat insistent, pentru că nu l-am auzit.
Povestea putea avea un final mult mai rău. Nişte bani pierduţi, un atac de cord, un accident vascular! Pe ei, pe ţepari, nu-i interesează ce pot provoca. Ei încearcă, şi în multe cazuri, reuşesc odată ce prind manevra de manipulare a cumpătului bietei victime, fie ea şcolită şi informată pe toate canalele. Fiţi vigilenţi! Fiţi nepoliticoşi! Fiţi fermi! Până nu aveţi certitudinea că îi auziţi vocea copilului sau a rude aflată în pretinsa situaţie dificilă, nu cedaţi! Nu voi încheia cu sfaturi. Le-am promovat în alte rânduri şi o voi mai face. Cine vrea să afle, are de unde. Acest articol nu se vrea a fi unul moralizator. Nici critic, nici ironic, ci doar o pledoarie la conştiinţă şi luciditate.
