„Moş Crăciun!” - „E Moş Crăciun!” - „Salut, Moş Crăciun!”, strigau entuziasmaţi, ţopăind, agitându-şi mânuţele în chip de salut către autobuzul care-şi făcea, claxonând triumfal, intrarea în staţia din Ţiglina I. Era chiar Autobuzul lui Moş Crăciun. Când uşile s-au deschis, doar o fetiţă a coborât, de mână cu mămica ei. N-a urcat nimeni. Nici măcar cei trei prichindei. N-aveau hăinuţele curate şi elegante ca ale copiilor din Autobuzul lui Moş Crăciun. Dar aveau aceeaşi strălucire în ochii pe care nu şi-i puteau lua de la Moşul din autobuz.
O Crăciuniţă cu zâmbet blajin, coborâtă pe ultima treaptă a autobuzului, i-a întrebat ceva, apoi a strigat la cineva dinăuntru. A primit o punguţă şi, taman când să le-o ofere prichindeilor, ca într-un film crud, uşile autobuzului s-au închis. Hotărâtă să ia cu orice preţ darul nepreţuit, cea mai răsărită dintre copii a întins mânuţa încercând să oprească închiderea uşilor. Cu o grimasă de durere şi-a tras degeţelele prinse în muşcătura de cauciuc a uşilor. Autobuzul s-a pus în mişcare şi cei trei micuţi au rămas în urma lui cu toată dezamăgirea Crăciunului în priviri.
S-a văzut clar, pe geam, cum Crăciuniţa a strigat către şofer să oprească şi a tot insistat până când şoferul cu fes de Moş Crăciun a făcut-o. Uşile s-au redeschis şi trei punguţe, cu surprize dulci, au ajuns în mânuţele celor trei prichindei din staţie. Fericiţi, au alergat la piranda tânără - poate mamă, poate soră - care-i aştepta pe treptele unui magazin, să-i arate ce minunăţii au primit…
Nu-i poveste, ci întâmplare adevărată, la care am asistat fără să vreau. Şi chiar dacă îmi răsuna în minte celebra replică a lui Gheorghe Dinică din filmul „Filantropica”: „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană!”, am simţit că, de astă dată, cei mici „lucrau” pentru ei, nu pentru cei care îi trimit zilnic după pomană. Şi, tot pentru ei, Moşul cel Bun a venit. În chip de Crăciuniţă.
